Am cochetat in clasa a XII-a cu meditatiile la mate si fizica la rugamintea parintilor, dar am renuntat repede fiind sustinut si de catre profesori ( erau prieteni de familie si vecini!). Ma plictiseam la propriu, nivelul la care se lucra era unul mediu, sub cel cu care eram obisnuit la pregatirile pentru olimpiada.
Bun! S-o luam cu inceputul. Dupa ce termin gradinita in pas alert de bucatar, rolul meu in cadrul spectacolului de absolvire, sunt inscris la scoala nr. 169 din Drumul Taberei. Urmeaza o vara calduroasa, cu multe provocari, cu tot felul de campionate de fotbal intre blocuri, scari etc unde, invariabil, eram pus portar deoarece eram "umflat" si acopeream intreaga poarta.
In blocul nostru de pe strada Delinesti, M11 ( sc.1, ap.3, in fata liftului - n-am fost atins de Roza, cum spuneau bunicii mei!), stateau si cateva familii de tigani. Spre sfarsitul anilor 70, inceputul anilor 80, nu se folosea cuvantul "rom" in adresarea directa in relatia cu cei de etnie...roma. Erau tigani si tigani se recomandau. Imi aduc aminte de Cornel si Romeo, doi tigani mai mari ca varsta decat mine, cu care ma bateam dimineata, mancam scovergi cu zahar pudra la pranz si faceam foc de tabara seara, in spatele blocului. La parter, cum urcai scarile in stanga, statea o tiganca mai in varsta, tanti Tardea, care avea grija de noi ( mai am un frate cu doi ani mai mic decat mine) cat maica-mea era la serviciu. Veneam de la scoala si ma controla daca am inchis usa, spunandu-mi sa am grija sa nu intre tiganii peste mine ( superb, nu?), dar, uneori, intra pentru a-mi incalzi mancarea. In M11 m-am simtit ca si cum as fi trait intr-o familie extinsa!
Sambata si duminica, in special vara, maica-mea pregatea tot felul de prajituri, checuri sau fursecuri si iesea cu tava in fata scarii unde ne adunam toti ca ciorile pe gard. Bagam mainile murdare in gramada de dulciuri, infulecam rapid si ne intorceam la joaca. Ce spalat pe maini, ce igiena! Iarna, in schimb, iesea cu ceai cald si niste cani de plastic imprimate cu tot felul de desene. Prietenii nostri se obisnuisera cu aceste "dulcegarii" fapt pentru care li se parea ciudat cand trecea o zi fara ele. Danut, un vecin de la etajul 3 care avea un acvariu destul de mare in sufragerie ( i-am omorat toti pestii la un anumit moment pentru ca le-am dat ciocolata rasa!), cam de-o seama cu fratele meu, intra intr-o sambata peste noi in casa pentru a ne intreba daca mai avem prajituri pentru ca el nu a apucat sa manance decat 5, iar Nicu a luat 10.
Amintiri! Imi vin atat de multe in minte incat as putea concura cu Ion Creanga la numarul lor!
Sa revenim. In '79, la inceputul lunii septembrie, descopar in sifonierul din camera parintilor mei, bine dosit printre umerase, camasi, sacouri si alte haine de-ale lui taica-miu, toate cu miros de tutun (frunze mari puse in saci de panza alba) sau levantica, un costum de scoala nou-nout. De un albastru inchis, cu o camasa alba sub sacou, curea neagra din piele si un chipiu cu cozoroc tare din plastic, toate ma asteptau sa le imbrac. Fiind singur acasa, era putin peste ora unu, cu mancarimi in palma si fund, imi iau costumul pe care-l meritam pe deplin, il pun pe mine si, pentru ca privitul in oglinda era prea putin in raport cu mandria si fericirea mea de a purta ceva nou, deschid geamul de la sufragerie, ma urc pe toc si-i salut tovaraseste cu mana la chipiu pe toti cei ce treceau pe drumul din spatele blocului. Na, belea! Ma vazu madam Tardea ( asa o alintam in intimitatea casei noastre!) care o suna pe maica-mea la serviciu pentru a-i transmite informatii de pe "campul de lupta", exagerand fiecare vorba: ba ca pot sa cad in cap si sa raman paralizat, ba ca intra hotii peste mine etc. Avea ceva dreptate madama, dar ce eram prost sa recunosc? Norocul meu a fost ca stateam la parter si nu as fi cazut de la o inaltime prea mare!
Am uitat sa va spun ca aveam si ghiozdanul in spate plin cu o multime de carti si caiete proaspat cumparate pentru clasa intai. Din cand in cand, mai scoteam cate un manual din care citeam cat ma ducea pe mine imaginatia. Bineinteles, cu voce tare pentru a ma auzi o lume intreaga!
Vreo ora a durat intreaga reprezentatie pentru ca si-a facut aparitia maica-mea. Nu ma asteptam s-o revad mai devreme de ora 17. De regula, se tinea de cuvant cand promitea ceva! Acuma, na! Era o ocazie speciala, nu in fiecare zi ti-e dat sa-ti "laude" vecinii copilul pentru ca e urcat pe geam si face mare show! Ma dau jos extrem de speriat, ma asteptam sa ma bata cu simt de raspundere, iau pozitia "pestelui" la o distanta respectabila de mana ei dreapta (dadea bine si cu stanga!) si astept. Atunci am fost dezamagit pentru prima oara in viata mea! Nu m-a batut. Cred ca i-a fost atat de frica de ceea ce s-ar fi putut intampla incat a uitat sa ma bata. M-a luat de-o mana, mi-a spus raspicat sa ma dezbrac, sa-mi pun hainele pe umeras si sa ma duc la culcare. Nu am contrazis-o si am facut intocmai. Cand m-am trezit, pe la ora 4 dupa-amiaza, m-a rugat sa ma duc la gradinita sa-l iau pe Andrei, fratele meu. Era grupa mijlocie. Pe drumul spre casa, ca niste adevarati copii fara minte, dar foarte fericiti, jucam fotbal cu pietrele de pe strada "palind" ( - lovind, pe moldoveneste) cate o masina, cate un geam de pe la parterul blocurilor. Daca striga cineva la noi, fugeam de ne sfaraiau calcaiele vreo 3-4 metri dupa care ne intorceam sa vedem daca se tine dupa noi. Eram atat de fraieri sa credem ca nu ni se poate intampla nimic incat am fost foarte surprinsi cand a venit un cetatean la usa noastra sa ne reclame pentru un geam spart. Ajunsi in fata blocului, ne intalnim cu Romeo care mergea sa-si faca echipa la scara 2. Pentru ca ma atragea aceasta oportunitate de a juca fotbal, uit ca trebuie sa ma duc in casa, uit de nazdravania de la pranz si ma alatur trupei de soc constituita ad-hoc.
Puteau fi lucrurile mai complicate? Sigura ca da! Meciurile se disputau pe terenul scolii, nu in fata blocului!
Pe la 7, 7 si ceva, cand se intunecase serios afara si echipele se cam risipisera, imi iau la revedere de la cei ce doreau sa mai ramana si ma indrept spre casa. In fata blocului, era o mare agitatie, militia si ... maica-mea plangand. Taica-miu era pe langa ea si gesticula in dialogul cu vecinii. Ma uit in sus spre etajele superioare crezand ca acolo urma sa se intample ceva. Cu vreo doi ani in urma se aruncase unul de la etajul 7 si l-am vazut plutind in aer. Am crezut ca se repeta scena si am grabit pasul. Pe cand ma strecuram printre cei adunati pentru a ajunge la ai mei, aud o voce de copil tipand - "Uite-l pe Catalin". Sunt prins de-o ciozvarta de taica-miu, luat pe sus si pus pe-o banca. Incepe interogatoriul: "unde ai fost", "unde e fractu", "de ce nu ati venit acasa" etc. M-am blocat. Nu stiam ce vor de la mine. Ma intreaba si militianul daca l-am luat pe Andrei de la gradinita si daca a fost cu mine la fotbal. N-am suflat un cuvant. Aparent, habar nu aveam despre ce vorbesc fapt pentru care belisem ochii de sa-mi iasa din orbite si ma facusem mic pe marginea bancii. Imi aduc aminte ca a venit in fata mea mama lui Cornel, o tiganca care vindea flori in statie la Romancierilor, m-a dat cu otet pe maini si fata, dupa care m-a scuipat pe frunte pentru a ma scapa de un deochi imaginar. Aceasta actiune s-a terminat cu succes, avand dreptul rezultat aparitia lacrimilor de la picaturile de otet care-mi atinsesera tesutul conjuctiv. "Si-a revenit din soc!", au strigat unii aflati in apropierea mea, aspect ce a "dotat-o" cu pene de paun pe ma-sa lui Cornel (am uitat cum o chema). O mare familie trasnita, ce sa zic!
Pe fratele meu l-au descoperit intr-unul dintre cei doi plopi din fata scarii, la doar doi metri de intreaga adunare. Ii era frica sa coboare sa nu manance bataie si sa nu-l ia militia sa-l duca de acasa. Totul s-a terminat intr-un mod de-a dreptul teatral si neasteptat: au hotarat sa sarbatoreasca aceasta victorie! Aveau ceva pozitiv in ei oamenii de pe vremea lui Ceausescu, erau mult mai apropiati, dornici sa relationeze si sa glumeasca, in ciuda tuturor greutatilor sociale si personale. Nebuni de-a dreptul, au pus-o de-o petrecere la batatorul din stanga scarii care a durat pana tarziu in noapte. Fiecare a venit afara cu ce-a avut prin casa, s-a incins gratarul, au intins o masa, au discutat, au dat-o pe politica si pe povesti cu indivizi despre care se spunea ca furau copiii pentru organe. Sincer, m-am simtit eroul zilei! Toata lumea ma mangaia pe cap si-mi spunea sa nu mai fac pentru ca-s baiat mare si trebuie sa fiu cuminte. Auzeam eu aceste cuvinte? Neee! Eram in centrul atentiei si asta era suficient! Ma invidiau toti pustanii din bloc. Un an mai tarziu, la sfarsitul clasei intai, am retrait aceste momente de "glorie" citind cartea "Acasa, fugarule!" a lui Ion Ochinciuc.
Comentarii
Trimiteți un comentariu