Treceți la conținutul principal

Intoarcerea lui Anton - caz real (continuare-Poveste de inceput - Marele Monstru!)

Monstrii, prietenii lui Anton
        Stabilesc cu Mihaela care va fi ziua in care ne vom reintalni. Vocea ei trada o oarecare satisfactie in ceea ce priveste lupta cu monstrii. Sau, era doar perceptia mea! Sincer sa fiu, eram foarte curios sa aflu cum s-au desfasurat ostilitatile in camera lui Anton. Cred ca si voi abia asteptati noutati de pe front!
    Aud pasi grabiti pe hol. Zambesc la gandul ca Anton va veni insotit de o intreaga armata de monstri. Dupa o scurta bataie in usa, intra Mihaela insotita de cel mic. Ii invit inauntru oferindu-le cate un scaun. 
- Bine ati venit, le transmit pe un ton vesel. Anton, esti singur sau ai adus ceva specimene "monstruoase" cu tine?
- Sunt singur, imi raspunde victorios. I-am lasat acasa!
- I-ai lasat sau au ramas? - incerc sa aflu daca Anton a reusit sa-si controleze temerile legate de monstri.
- I-am lasat, spune el afisand un zambet larg. Mi-a iesit din prima seara! Mihaela imi confirma discret ca lucrurile s-au intamplat precum zice fiul ei.
- Nu-mi vine sa cred, te rog, povesteste-mi cum ai facut! - ma arat interesat de rezultatele lui. Dupa cum iti spuneam in cadrul intalniii trecute, metoda asta functioneaza intotdeauna, dar nu am mai avut copii care sa-si fi rezolvat problema atat de repede! Sunt curios ce a condus la o schimbare atat de rapida: au fost monstrii prea fricosi sau ai reusit tu sa-i supui prin metoda pe care ti-am propus-o?
- Basinicile lui Anton ne conving si pe noi, oamenii mari, daramite pe niste balauri amarati! - intervine Mihaela pe un ton vesel.
- Monstri, nu balauri, spuse rastit Anton. Iar acum sunt prietenii mei, de cate ori sa-ti spun! 
- Cum s-a intamplat asta? Au devenit prietenii tai? Sunt de-a dreptul surprins de ultima afirmatie a ta!
- Asa a fost, monstrul din camera mea mi s-a aratat in vis si m-a rugat sa-l ajut sa scape de un alt monstru mai mare si mai rau! - spuse mandru de el. Am acceptat, am mai tras un part cand l-am vazut pe acel monstru mare si urat, cred ca de frica, dar mi-a iesit si cu el si am devenit prietenul lor! (Au fost atinse cele doua directii pe care Anton nu le putea controla: relatia cu intunericul si visurile.)
Va aduceti aminte cum se comporta Anton la prima intalnire? Era prins cu totul de joaca pe telefon, reusind sa comunice cu mine abia dupa ce l-am rugat sa ma ajute sa inteleg jocul cu masini. Intalnirea pe care vi-o descriu il surprinde extrem de atent, vioi, dornic sa vorbeasca despre el. Aceasta schimbare de atitudine ma ajuta sa inteleg ca ceea ce s-a intamplat in viata lui a produs modificari la nivelul increderii in sine. In sens pozitiv. Dar, pentru ca e nevoie de o consolidare a acestei noi achizitii, ii propun lui Anton niste exercitii. 
O rog pe Mihaela sa-mi cedeze esarfa pe care o purta la gat pentru a-i acoperi ochii biruitorului de monstri. Il instiintez ca o sa-l supun unor probe ce vor avea rolul de a evidentia daca el detine un minim al abilitatilor de a se orienta in intuneric.
Prima proba. Legat la ochi trebuie sa recunoasca cateva lucruri din atelier, sa faca diferenta intre greutati, sa gaseasca anumite lucruri dintr-o multime aranjata la intamplare.
Reuseste sa-si duca la bun sfarsit toate incercarile intr-un timp foarte scurt. 
A doua proba. Ii cer sa memoreze spatiul liber din centrul atelierului pentru ca va trebui sa-l strabata singur, pe intuneric, legat la ochi. Pe timpul deplasarii, voi incerca sa-i ingreunez misiunea prin introducerea unor scaune pe traseul stabilit. Anton se descurca excelent si in cadrul acestei probe.
Stabilim impreuna ca are toate resursele necesare cu ajutorul carora poate razbi in orice situatie. Lui Anton nu-i convine, dar isi recunoaste micile victorii. Dupa a cincea intalnire am hotarat ca nu mai trebuie sa ne intalnim deoarece se poate descurca singur. 
In prezent, Anton merge singur cu tramvaiul, nu se mai teme de monstri, foloseste singur scarile intunecate ale blocului in care sta.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Cu glontul pe teava si arma la picior

Ne aflam la fix un an de zile distanta de momentul in care Anitei si Stefan au dat startul alegerilor din cadrul Colegiului Psihologilor. Ne aflam la un an distanta de la incordarea muschilor psihologilor din intreaga tara, adica cei care s-au opus celor doi si cei care s-au opus celor care s-au opus celor doi. A trecut timpul, a trecut anul, dar n-a plecat golanul. Mai e putin, foarte putin si va pleca cu dare de fum si zgomot de catuse in spate. Merita pe deplin, nimeni sa se indoiasca de asta. 
Eu nu ma indoiesc, dar nu sunt sigur de ceea ce s-a inteles din cele intamplate. Daca sunt singurul, nu ma luati in seama. Dar daca ...?
Asadar, situatia creata are mai multe cauze: o lege de organizare cu multe probleme, conflicte de interese, razbunari, cumetrii si alte asemenea legaturi si increngaturi care au cedat foarte greu. Cu mari eforturi financiare si de imagine, profesia noastra se zbate sa renasca ca intr-un film regizat de Mel Gibson sau de mos Arnold. Si da-i, si lupta, iar da…

Empatie de mahala

Se pare ca atunci cand m-am nascut am fost atat de emotionat incat azi abia daca-mi mai aduc aminte cum era! Era intr-o zi rece de noiembrie, undeva imediat in a doua jumatate a lunii, la doar cateva zile distanta de momentul in care ai mei isi primisera avansul la salariu. Nu erau bani multi, fapt pentru care pentru nasterea mea facusera un "CeARe". M-am nascut la nebuni, la maternitatea Spitalului 9, peste drum de strada Girnitei unde isi aveau casa bunicii mei din partea mamei. Semn bun, se pare, daca e sa ma iau dupa vorbele tatalui meu care, cu ceva timp inainte de a muri, intre doua glume si-un suspin, imi spuse ca m-a tras ata la origini - "Ba, baiatule! Tu te-ai nascut la nebuni, ai trait printre nebuni... Crezi ca tu esti sanatos la cap?! As! Las' ca te-ai facut psiholog pentru ca numai un nebun recunoaste un alt nebun!".

Din '72 pana-n '79, am copilarit prin mahalaua Aparatorii Patriei, intr-o curte maricica de pe o strada ce facea l…

Ruleta ruseasca - caz real

Pentru un moment, m-am gandit ca eu am avut nevoie de acest caz. La sfarsitul lunii noiembrie 2015, sunt rugat de un prieten sa-l primesc pe cel mai bun prieten al lui in terapie (se infirma logica simpla cum ca prietenii prietenilor mei sunt si prietenii mei!)  pentru ca era in plina criza. "Criza" a fost intocmai termenul folosit. Am stabilit sa ma sune persoana in suferinta pentru a stabili ce urmeaza sa facem, multumindu-i la final pentru increderea in mine. Cu putin timp inainte de ora propusa pentru intalnirea noastra, sa fi fost vreo 10 minute, sunt sunat de prietenul cel mai bun al prietenului meu care imi transmite, pe un ton foarte glumet, ca ar fi ajuns la mine de vreo 5 minute doar ca nu-si da seama unde se afla. Gandul mi-a zburat imediat la a-i da o replica pe masura, dar mi-am temperat entuziasmul acid. Transformandu-ma intr-un gps cu program vocal adaptat limbii romane, l-am ghidat catre locatia in care ma aflam. Dupa numai 5 minute, nu se ratacise departe …