Treceți la conținutul principal

Lectia dinozaurilor - caz real

O poveste extrem de scurta


         In vara anului 2015, pe la inceputul lunii iulie, sunt intrebat de un cunoscut daca accept sa lucrez cu niste copii mai mici de 10 ani. In mod normal, raspunsul ar fi nu. Nu, pentru ca, de regula, se lucreaza cu parintii copiilor, abordarea terapeutica a celor mici fiind anevoioasa deoarece este intermediata de cuvant, iar acestia nu au (inca) proprietatea termenilor. La varste mai mici de 6 ani, sa ne intelegem. Dar, exista si surprize. In cazul de fata este vorba de un baiat de 5 ani si 8 luni si o fetita de 2 ani, Emil (Em) si Vio. Accept.
Am cerut ca la prima intalnire sa ma intalnesc cu parintii celor doi copii, dar am inteles ca doar mama poate veni, tatal fiind plecat din tara. Aceasta se defineste ca fiind extrem de solicitata de treburile zilnice si nu stie cum sa gestioneze relatia cu cei doi copii (era sa spun minori!). Ii este frica ca este o mama rea, ca nu le acorda suficienta atentie, ca nu-i iubeste suficient de mult. Plange. 
Mi se pare corect s-o intreb daca isi doreste sa fie o mama perfecta pentru copiii ei, iar raspunsul vine imediat: Da! Am inteles cat de mare este presiunea pe care o resimte, la fel de mare precum o au cam toti perfectionistii. 
- Lasa-ma sa inteleg ..., fac o pauza pentru a pregati "terenul" pentru intrebarea importanta. Esti Mama lui Iisus Hristos, intruchiparea perfectiunii feminine?! 
Tace. Este o tacere apasatoare care-i permite sa resemnifice nevoia ei de a fi o mama perfecta. Raspunsul ei are putere, dar nu la nivelul tonului.
- Nu, nu, raspunse ea, dubland negatia. Chiar asa am lasat sa se inteleaga? Sunt o mama normala?
- Normal e termenul care contine atat partea buna, cat si posibilitatea de a gresi. Greselile fac parte din viata noastra si ne ajuta sa evoluam - ii raspund incurajator.
Dupa aceasta interventie in care mama, Ramona, si-a redefinit perceptia asupra comportamentului ei matern, am invitat-o sa-mi povesteasca ce anume o supara la cei mici. Despre Vio nu are foarte multe de spus, are doar doi ani la momentul intalnirii si nu face prea multe nazbatii. Cu Em are ceva de furca, in special cand se afla la parintii ei. Baiatul nu asculta sub nicio forma de bunica, "ii face in ciuda" spune mama, colaboreaza ceva mai bine cu bunicul, nu vrea sa plece la plimbare, cumparaturi sau in alte locuri noi pentru el. Refuza toate ofertele ce i se fac, chiar daca ar avea ceva de castigat. O intreb daca acest comportament il are doar cand este singur la bunici sau atunci cand se afla impreuna cu sora sa. Zambeste. Nu a facut niciodata o astfel de legatura, dar isi da seama ca el este intr-o lupta continua cu Vio. Este urmatoarea problema despre care dorea sa vorbim.
Il descrie pe Em ca fiind inteligent, hotarat, incapatanat si mare amator de dinozauri. Ii stie pe toti pe nume, ii recunoaste dupa mici particularitati, si-a dorit foarte mult sa ajunga intr-un parc dedicat lor si nu si-a mai incaput in piele cand i s-a indeplinit dorinta. Inteligenta, incapatanare, dorinta de a cunoaste in amanunt dinozaurii... Hmm, suna a comportament autist si vream sa-l cunosc! Stabilesc cu mama datele unei noi intalniri.

Intalnirea cu biG Em

Drumul pana la mine la atelier - e atelier foto in toata regula, aici imi desfasor activitatea de cercetare - trece printr-o serie de culoare, scari si usi fapt pentru care ies in intampinarea micului meu client. O observ pe Ramona venind cu Vio in brate, pe mana stanga, iar Em zburatacea pe partea dreapta prin imensitatea cladirii. Vreau sa va descriu un pic imaginea, incercand modul fotografic, deoarece este ofertanta vizual dincolo de aspectul emotional. Culoarul despre care va vorbesc este foarte lung, lat si destul de inalt, specific cladirilor cu destinatie publica din perioada inceputului de secol XX. Are circa 60-70 m lungime, aproximativ 6 m latime si tot atat inaltime. Pardoseala este realizata din mozaic in tonuri de gri si grena, in forma patrata cu latura de 30 de cm, peretii sunt placati cu bucati de gresie marunta, bej-galbui, pana la 1,4m de la sol, restul fiind alb mat. Toate acestea formeaza niste splendide linii de fuga de-a lungul culoarului, conducand ochiul privitorului catre zona central-opusa. Oriunde as fi incercat sa-mi mut privirea imi era imposibil sa nu-i observ pe cei trei cum se indreapta spre mine. La un moment dat, Em ma observa, se opreste si intinde mana libera spre mine. Ramona ii sopteste ceva la ureche, iar acesta porneste in fuga spre mine. Se opreste in fata mea si ridica mana sa batem "Cuba". Sunt placut impresionat de indrazneala lui.
      Ajungem in atelierul de la demisol. Ramona o lasa din brate pe Vio incercand sa-si gaseasca un loc pentru geanta in care avea tot felul de lucruri pentru cei mici. In tot acest timp, Em alearga prin atelier intreband de zor ce este aia, ba ailalta. Vio, o fetita de doar un metru si un pic in inaltime, satena si un pic timida in comparatie cu fratele sau, se tine cu greutate dupa acesta. Striga la el pronuntand ceva de neinteles, dar nu este luata in seama. Ii las cam 5 minute sa se obisnuiasca cu spatiul, nu inainte de a-i atentiona sa aiba grija la ce-i prin jur pentru a nu se rani. Ramona zambeste. Spune ca e pentru prima data cand se integreaza amandoi atat de repede intr-un loc strain. 
     Il invit pe Em sa ia loc in apropierea mea si, spre surprinderea mea, se conformeaza foarte repede. 
- Salut, dle Em! Imi permiteti sa ma asez langa domnia voastra? - il intreb zambind. Se uita la mine cu ochii mari si jucausi pret de cateva secunde ca si cum ar dori sa-mi spuna "Inceteaza!", imi intinde mana dreapta si-mi raspunde simplu, dar foarte hotarat:
- Da.
- Numele meu este Catalin. Cum te numesti tu?
- Stiu cine esti, raspunde el rapid pentru a ma impresiona. Eu sunt Em si ea e sora mea mai mica Vio! Am aproape 6 ani si-mi plac foarte mult dinozaurii pentru ca eu sunt un Tyrannosaurus! - ridica mainile spre mine incercand sa ma sperie. Sunt cel mai puternic dinozaur! - continua sigur pe el.
- Nemaipomenit! Sa nu-mi spui ca stiai ca si eu am fost dinozaur cand eram la gradi?! - il intreb eu repede dandu-mi seama ca dinozaurii vor deveni parte din discutia noastra.
- Serios?! Care dintre ei erai? Semeni cu un Oviraptor! 
- De unde ti-ai dat seama? - raspund eu mergand pe mana lui, dar fara sa stiu cat de "grav" ar putea fi.
- Stiu pentru ca esti inalt si poti fura ouale din cuiburile facute de Archaeopteryx ! Ti-am spus ca ma pricep! Vrei sa-ti mai spun nume de dinozauri? 
Pentru mine era prea mult. Ma simteam pierdut printre atatea nume de dinozauri pe care nici nu le puteam rosti. Il urmaream uimit incuviintand discret prin miscari ale capului. 
- Bravo, Em! Cunosti cu mult mai mult decat mine! - l-am incurajat pe cel mic. Se citea bucuria pe fata lui! 
- Observand cate stii despre dinozauri, ma intreb daca imi poti povesti cum se descurcau acestia cand plecau de acasa cu parintii sau bunicii la cumparaturi, in vizite, la plimbare... - imbrac problema lui in haina dinozaurilor.
- Hmm, exclama el un pic imbufnat, habar nu am. Sunt un pui de dinozaur si nu stiu prea multe.
- Vrei sa-ti povestesc din experienta mea de Oviraptor? - ma adresez lui pe un ton jos, provocator.
- Daaa, exclama bucuros. Se aseaza confortabil intr-unul dintre fotolii. O invit si pe Ramona langa noi, Vio fiind ocupata sa descopere cum poate fotografia cu niste aparate foto de plastic (dummy-uri) nu baga de seama miscarile ce aveau loc in atelier.
- Pe timpul dinozaurilor, incep sa-i povestesc pe un ton relativ scazut, dar hotarat (poveste diurna), existau drumuri doar ca nu erau asfaltate. As putea spune ca ar semana cu drumurile de munte. Ai mers la munte, pui de dinozaur? - il intreb eu incercand sa-l implic in poveste.
- Da, saptamana trecuta am fost in parcul dinozaurilor de langa Brasov. Stiu cum arata, sunt doar cu noroi, frunze si crengi - spune el cu aplomb.
- Cu pamant, nu cu noroi - replica Ramona. Pamantul devine noroi dupa ploaie.
- Tot aia - i-o tranteste Em mamei sale. Mai departe cum e?- se pozitioneaza el mai aproape de mine aratandu-si interesul pentru poveste.
- Dupa cum iti spuneam, dinozaurii se deplasau in numar mare pe drumuri asemanatoare cararilor de munte care nu erau foarte sigure, pericole erau la tot pasul. Stii cum e?! Ca atunci cand iesi din curtea bunicilor tai... Masini peste tot, oameni care merg sau alearga pe strada, semne de circulatie, treceri pietonale... Timpurile dinozaurilor seamana, intr-o oarecare masura, cu cele de azi. Doar ca ei nu se speriau! Mergeau alaturi de parinti sau de bunici si invatau sa se descurce. Erau foarte atenti! - ii spun eu soptit la ureche. Tineau capul ridicat, aveau ochii mari, totul pentru a inregistra ce se petrecea in jurul lor. Tu cum faci cand pleci de acasa?
- Mmmm, nu stiu, mie nu-mi place sa ies din curte - spune el cu capul usor plecat. 
- Ce dinozaur esti tu? - il intreb aratandu-ma usor intrigat. 
- Tyrannosaurus, replica el mai vioi. De ce?
- Cum asa? Tu esti cel mai mare dinozaur vanator, cel mai curajos dintre ei, si nu iesi din curte? Hmm, se intampla ceva cu tine... - ii raspund pe un ton apasat, dar cu o voce joasa. Iti e frica sa iesi din curte sau esti atras de jucariile pe care le ai acolo?
- Nu-mi este frica sa ies din curte, dar bunicul vrea sa ma ia cu el si mie nu-mi place unde ma duce... Vrea ba la magazin, ba in parc... Ma plictisesc! - exclama Em incrucisandu-si mainile pe piept.
- Asta este altceva, Em! M-am speriat! Am avut senzatia, pret de cateva momente, ca nu esti un dinozaur adevarat! Dar, asa mi s-a intamplat si mie cand eram un dinozaur mic. Vrei sa-ti spun cum am rezolvat eu problema asta?
- Daaa! Forta acestui da ascunde speranta amestecata cu bucurie. Isi schimba pozitia pe fotoliu cu vioiciune folosind energia pe care o resimte in urma schimbarii atentiei de la el spre mine. 
( De regula, copiii se simt "in corzi", agresati, atunci cand parintii sau persoanele adulte le atrag atentia ca nu fac bine ceea ce fac, poate cu un ton ceva mai ridicat, iar ei nu stiu unde au gresit sau cum au gresit. In plus, daca nu stiu unde e greseala nu vor gasi solutii pentru rezolvarea ei. In acest sens, este foarte util propriul exemplu, asta daca parintele sau adultul ce-l insoteste poate iesi din carapacea modelului fara de greseala. Ca si in materialul pe care tocmai l-ati citit, povestea muta atentia copilului pe o actiune realizata de un personaj, o persoana creata cu scopul de a gresi sau de a fi un exemplu si careia i se pot da sfaturi, povestitorul si cel ce asculta pot formula solutii ce pot veni in sprijinul ei, iar acestea pot fi impartasite la adapost de judecata vesnicului "da' de ce asa?". Practic, atat copilul, cat si parintele, pot lucra materialul povestilor fara sa se agreseze.)
- Ei bine, continui eu, cand eram un Oviraptor mic trebuia sa ma duc la piata pentru a cumpara paine, fructe sau diverse alte chestii pentru casa si, sincer iti spun, nu-mi placea ce faceam. Ma plictiseau ca pe tine! Dar, la un anumit moment, am descoperit ceva! - fac o mica pauza pentru a creste un pic curiozitatea lui Em. Am observat ca incep sa recunosc anumiti oameni din multimea de pe strada! Ce tare sunt, mi-am zis eu! O sa incerc sa-mi dau seama care sunt dinozauri ca mine si care sunt diferiti, fapt pentru care am inceput sa fiu atent la detalii: cum sunt imbracati, ce au in mana, pe unde traverseaza strada, de unde vin, unde se duc... Le-am povestit si alor mei, iar ei m-au incurajat sa fac asta in fiecare zi, chiar si atunci cand mergeam cu ei pe strada. Mai mult, cand eram impreuna ne intreceam cine retine mai multe persoane, cine observa mai multe detalii... Toate astea m-au ajutat sa ma descurc ca dinozaur in drumurile mele prin tara! La un moment dat, un dinozaur enorm din specia ta urmarea sa ma atace! - cobor putin tonul pentru a-i starni atentia. L-am observat, dar m-am facut ca nu-l vad, l-am lasat sa vina tiptil spre mine si - vorbesc aproape soptit pentru a reda momentul cat mai bine -, cand s-a apropiat in fuga cea mai mare, am sarit in sus, iar el...Poooccc! - ridic vocea brusc, s-a lovit de peretele din spatele meu! Iti dai seama ca a vazut stele verzi si pasarile au inceput sa-i cante pe la cap! - revin la tonalitatea normala pentru a contura detensionarea situatiei din propria-mi poveste.
Em era de-a dreptul fascinat! Statea ghemuit pe fotoliu cu genunchii la piept, mainile-i strangeau picioarele, iar ochii erau asa de mari de parca ar fi proiectat prin ei ceea ce auzea.
- Mai vreau, mai vreau, striga el ridicandu-se in picioare. Vio tresare fiind luata prin surprindere de reactia fratelui ei si vine in fuga spre mama ei. Ramona o ia in brate fara sa-si mute privirea de la Em ca si cand nu ar vrea, sub nicio forma, sa piarda bucuria acestuia.
- Cu siguranta, voi continua sa-ti mai povestesc despre timpurile in care eu eram dinozaur. Dar nu acum. Fac o mica pauza, iar Em devine atent. Imi doresc sa-mi spui o poveste cu tine in postura de pui de Tyrannosaurus - ii transmit intentia mea intr-un mod cat se poate de serios.
- Dar eu nu am ce sa povestesc - se plange Em.
- Atunci, pana la intalnirea de saptamana viitoare, te vei pune in pielea unui dinozaur si imi vei povesti ce experiente ai trait. Sunt tare curios ce o sa descoperi pana data viitoare!
Em se intoarce catre mama sa si-i spune pe un ton ferm:
- Sa-i spui bunicului sa ma ia maine dimineata la piata si sa ma lase sa ma imbrac in hainele mele de dinozaur!
- Cum arata acele haine de dinozaur? - imi arat curiozitatea fata de cerinta lui. Ma gandeam ca ar fi vreun costum asemenea celor de carnaval, iar bunicul lui ar refuza sa-l ia asa pe strada din dorinta de a nu se face de ras. 
- Ei, exclama Ramona, are un set format dintr-un pantalon scurt si un tricou imprimat cu dinozaur pe care l-ar purta si noaptea! Degeaba i-am explicat ca trebuie spalat...
- Sigur ca da! - intervine Em suparat ca nu este inteles de mama sa. Nu intelegi ca dinozaurii nu-si dau pielea la spalat? Intreaba-l si pe Catalin pentru ca si el a fost dinozaur! 
Zambesc, dar incerc s-o fac cat mai retinut. Cata inocenta in logica lor!
- Em, Em... Ai dreptate sa gandesti asa! Doar ca, daca pielea de dinozaur nu este spalata permanent si schimbata zilnic, dinozaurii mari care vaneaza te vor mirosi mai repede, te vor recunoaste mai usor si vei fi mancat! Asa ca, atunci cand vei ajunge acasa iti vei alege si alte costumatii care sa te reprezinte ca dinozaur. Vei fi precum un cameleon, un adevarat artist al camuflajului!
- Deja stiu cu ce sa ma imbrac maine ! - spune el dezinvolt ca si cand discutia cu maica-sa nu ar fi existat.
Ramona se uita la mine si ridica din umeri. Imi face semn ca a inteles cum sa lucreze cu el si ca vom vorbi sedinta urmatoare. 
Ii salut si-i conduc pana la usa. Parea oarecum ciudat sa vad din nou imaginea de la inceputul intalnirii: Vio asezata pe mana dreapta a Ramonei, iar Em tinand-o de mana stanga. Doar ca acum era pe dos!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Cu glontul pe teava si arma la picior

Ne aflam la fix un an de zile distanta de momentul in care Anitei si Stefan au dat startul alegerilor din cadrul Colegiului Psihologilor. Ne aflam la un an distanta de la incordarea muschilor psihologilor din intreaga tara, adica cei care s-au opus celor doi si cei care s-au opus celor care s-au opus celor doi. A trecut timpul, a trecut anul, dar n-a plecat golanul. Mai e putin, foarte putin si va pleca cu dare de fum si zgomot de catuse in spate. Merita pe deplin, nimeni sa se indoiasca de asta. 
Eu nu ma indoiesc, dar nu sunt sigur de ceea ce s-a inteles din cele intamplate. Daca sunt singurul, nu ma luati in seama. Dar daca ...?
Asadar, situatia creata are mai multe cauze: o lege de organizare cu multe probleme, conflicte de interese, razbunari, cumetrii si alte asemenea legaturi si increngaturi care au cedat foarte greu. Cu mari eforturi financiare si de imagine, profesia noastra se zbate sa renasca ca intr-un film regizat de Mel Gibson sau de mos Arnold. Si da-i, si lupta, iar da…

Empatie de mahala

Se pare ca atunci cand m-am nascut am fost atat de emotionat incat azi abia daca-mi mai aduc aminte cum era! Era intr-o zi rece de noiembrie, undeva imediat in a doua jumatate a lunii, la doar cateva zile distanta de momentul in care ai mei isi primisera avansul la salariu. Nu erau bani multi, fapt pentru care pentru nasterea mea facusera un "CeARe". M-am nascut la nebuni, la maternitatea Spitalului 9, peste drum de strada Girnitei unde isi aveau casa bunicii mei din partea mamei. Semn bun, se pare, daca e sa ma iau dupa vorbele tatalui meu care, cu ceva timp inainte de a muri, intre doua glume si-un suspin, imi spuse ca m-a tras ata la origini - "Ba, baiatule! Tu te-ai nascut la nebuni, ai trait printre nebuni... Crezi ca tu esti sanatos la cap?! As! Las' ca te-ai facut psiholog pentru ca numai un nebun recunoaste un alt nebun!".

Din '72 pana-n '79, am copilarit prin mahalaua Aparatorii Patriei, intr-o curte maricica de pe o strada ce facea l…

Ruleta ruseasca - caz real

Pentru un moment, m-am gandit ca eu am avut nevoie de acest caz. La sfarsitul lunii noiembrie 2015, sunt rugat de un prieten sa-l primesc pe cel mai bun prieten al lui in terapie (se infirma logica simpla cum ca prietenii prietenilor mei sunt si prietenii mei!)  pentru ca era in plina criza. "Criza" a fost intocmai termenul folosit. Am stabilit sa ma sune persoana in suferinta pentru a stabili ce urmeaza sa facem, multumindu-i la final pentru increderea in mine. Cu putin timp inainte de ora propusa pentru intalnirea noastra, sa fi fost vreo 10 minute, sunt sunat de prietenul cel mai bun al prietenului meu care imi transmite, pe un ton foarte glumet, ca ar fi ajuns la mine de vreo 5 minute doar ca nu-si da seama unde se afla. Gandul mi-a zburat imediat la a-i da o replica pe masura, dar mi-am temperat entuziasmul acid. Transformandu-ma intr-un gps cu program vocal adaptat limbii romane, l-am ghidat catre locatia in care ma aflam. Dupa numai 5 minute, nu se ratacise departe …