Treceți la conținutul principal

Poveste de inceput - Marele Monstru! - caz real

  Ceea ce urmeaza sa va povestesc s-a intamplat in realitate, fiind un caz interesant si foarte scurt. L-am ales pentru a va arata ca exista situatii simple pe care le putem complica fara sa ne dam seama. Sau, exista rezolvari simple, la indemana, dar ca uneori apreciem mai degraba solutiile complicate.
 Bineinteles, numele personajelor sunt fictive.
       Undeva la inceputul anului 2015, sunt contactat telefonic de mama unui baiat de 9 ani si jumatate care imi spune ca doreste sa ne intalnim pentru ca se simte depasita de frica de monstri a celui mic. Zambesc deoarece imi aduc aminte de provocarea pe care am avut-o personal cu unul din gemenii mei. Stabilim ziua si ora intalnirii. 
        Cu aproximativ 15 minute inainte de ora stabilita primesc un sms in care sunt anuntat de mama baiatului ca a ajuns si ca asteapta sa fie invitata inauntru. Cand deschid usa observ o femeie de inaltime medie, plinuta, toata numai un suras. Dupa ce se aseaza pe unul din scaunele din camera, incepe sa-si frece destul de apasat mainile si parca zambetul "se strange" pana devine grimasa. Incepe sa povesteasca despre baiatul ei, ca e divortata si ca are o slujba extrem de stresanta. Se mai linisteste. O intreb despre problema copilului, cum a debutat, cum se manifesta, daca exista anumite momente in care apare etc. Imi spune ca nu stie cum sa inceapa dar, pe scurt, cel mic nu vrea sa adoarma cu usa inchisa la camera. Nici vorba! Trebuie sa fie larg deschisa, ea sau bunica cu care locuiesc impreuna TREBUIE sa fie in spatiul catre care el poate privi prin deschizatura usii. Cele doua sunt blocate si la discretia baiatului pana cand acesta adoarme. De ce nu vrea sa fie singur in camera si cu usa inchisa? Pentru ca are o frica imensa de monstrii! 
(Copiii vostri au avut aceasta problema? Cum ati rezolvat-o?) 
         Povesteste ca aceasta problema a aparut in urma cu multi ani, vreo 5, si este intretinuta de tatal baiatului care are un comportament sufocant, "mamos": il imbraca foarte gros fara sa tina seama de temperatura de afara si de constitutia acestuia (supraponderal), nu-i permite sa se lege la sireturi sau sa-si inchida singur haina, il avertizeaza de foarte multe ori sa fie atent cand urca scarile, mai ales in zonele unde lumina nu e puternica etc. Practic, il infantilizeaza. In timp ce povesteste despre relatia tata-fiu, o observ pe mama ca fiind vizibil deranjata, nervoasa. Imi spune ca s-au despartit pe cand cel mic avea putin peste doi ani, separandu-se cu totul. Isi cere scuze ca a insistat mai mult pe aceasta parte a vietii ei. 
Stergandu-si lacrimile care sunt insotite de un zambet plin de speranta, ma intreaba daca pot face ceva pentru ea si copil, daca-i pot ajuta cu ceva impotriva monstrilor. I-am raspuns ca acei monstri au un rol important in viata lui si ca disparitia lor nu va fi neaparat o rezolvare. Am invitat-o sa ne intalnim toti trei: eu, mama si baiatul. Fixam intalnirea pentru sfarsitul saptamanii in care ne aflam.
Anton si monstrii
Este vineri seara si astept sa soseasca baiatul cu monstri si mama lui ( imi place cum suna finalul frazei!). El, adica Anton, poate fi descris ca fiind un baiat de aproape 10 ani, mic de statura si cam grasut. Relativ rezervat fata de mine in prima parte a intalnirii, cucereste usor terenul increderii pe parcursul discutiei noastre, devenind curios si apropiat spre final. Mi se adreseaza la persoana a II-a singular mai repede decat a facut-o mama lui. O singura observatie: impleteste dialogul cu mine cu jocul pe telefonul mobil. Specific timpurilor prezente!
Apropierea de Anton se realizeaza destul de usor si este intermediata de cunostintele mele in ceea ce priveste un anume joc cu si despre masini pe care-l aveam instalat pe telefonul meu. Acest joc mi-a mai facilitat deschiderea relatiei terapeutice si cu alti copii cu care lucrez. Am sa incerc sa redau cat mai fidel o parte din dialogul cu Anton.
- Salut, Anton! Te rog, aseaza-te pe unul din scaunele din incapere, ii transmit eu urmarindu-i discret comportamentul.
- Salut! Sec si foarte apasat vine raspunsul lui. Micut de inaltime, grasut, imbracat intr-un trening bleumarin, cu o geaca groasa in mana, se indreapta destul de greoi spre unul dintre scaunele aflate in incapere. Mama lui, Mihaela, il urmareste zambind din cadrul usii. Ma intreaba daca e nevoie sa intre si ea sau asteapta afara. Ii transmit ca e necesar sa participe si o invit sa-si aleaga un scaun. Intra, ii ia haina lui Anton si i-o aseaza pe o masa din apropiere, il sterge de transpiratie pe gat si pe frunte dupa care-l intreaba daca vrea sa bea apa. Refuzul acestuia relanseaza dialogul nostru.
- Ai nevoie de 1-2 minute de acomodare sa-ti revii dupa drumul facut prin zapada? il intreb observandu-l ca fiind usor stangaci in ceea ce face.
- Nu, raspunse abrupt. Se intoarse spre mama lui: Acum imi poti da telefonul, te rog? "Te rog" era mai degraba intepat decat o formula de politete, o adresare asemanatoare domnului Goe. Mihaela imi cere acordul din priviri si incepe sa-l caute prin geanta dupa ce primeste confirmarea din partea mea. Il ofera discret, ca si cum ar dori sa nu i se observe gestul, dar Anton i-l smulge din mana la propriu. Abia din acel moment devine ceva mai linistit. Se lasa usor pe spatarul scaunului si incepe sa butoneze. Nu parea ca ceva sa-i tulbure atentia.
- Putem incepe? intreb eu fara sa numesc pe cineva anume. Anton ridica usor din umeri. Usor insemnand usor perceptibil. Ma puteam insela...usor! Nici nu si-a ridicat ochii spre mine. Mama imi spune ca asa face de cand vine de la scoala pana cand trebuie sa se apuce de lectii, adica vreo 4 ore. 
"Oricum, nu renunta foarte repede la jocul pe telefon - spune Mihaela cu o nota de dezamagire - se lupta cu mine, chiar tipa sa-l las in pace sa faca ce vrea."
- Hmm, cine te crede?! spune Anton aproape mormait. Continua sa butoneze fara a avea vreo problema cu noi, ca si cum ar fi singur.
- Eu am instalat jocul cu masini, a doua editie. Tu ce ai pe telefon? deschid eu discutia ca si cum ne-am fi intalnit la un concurs de jocuri pe calculator si as fi dorit sa socializam. Nu-mi raspunde, dar imi arata ecranul telefonului. Era LOL, un joc in care trebuia sa-si omoare inamicii. 
Interesul comun pentru jocurile pe telefon il aduc pe Anton pe un scaun de langa mine. Incepe sa-mi puna intrebari legate de brand, data cumpararii, chestii tehnice etc. Generalizez raspunsul "Habar nu am!", fapt pentru care primesc un zambet ce aduce a dispret - Vai de tine, esti un depasit! Imi joc rolul cateva minute bune cand, dintr-o data, il abordez cu o intrebare despre camera:
- Aparatul tau poate realiza fotografii bune pe intuneric? ma adresez eu expertului de doar 9 ani si un pic.
- Are blitz care se activeaza automat, imi raspunde el plin de importanta.
- Super! Asta inseamna ca ai putea surprinde monstrii de la tine din camera? Mama ta mi-a povestit ca e cam mare inghesuiala si tu nu prea mai ai loc de ei.
- Ei, mama! exclama el ofuscat ca am schimbat subiectul. Nu e aglomerata camera, ma sperii eu de monstri. E atat de intuneric incat mi se face frica instantaneu si vreau sa stau cu usa deschisa pentru a o vedea pe mama... sau bunica.
- Imi e neclar ceva... Iti e frica de intuneric pentru ca nu poti vedea si te poti lovi sau pentru ca sunt monstri care te pot ataca? - incerc eu sa lamuresc de unde vine frica.
- Hmmm, mai mult de monstri - spune cu barbia usor in piept ca si cand raspunsul este consecinta unei gandiri profunde.
- Am inteles. I-ai vazut cum arata? Sunt tare curios sa mi-i descrii.
- Aaa, nu. 
- Atunci de unde stii ca sunt in camera? - ma arat intrigat.
- Ii simt si ii visez, raspunde cu o voce scazuta. Se uita spre maica-sa. 
- E atat de intuneric incat nu-i vezi, dar ii poti simti. Ii simti in fata ta sau in spatele tau ca si cand te-ar urmari? Raspunsul la aceasta intrebare va clarifica exact pe ce se bazeaza frica lui, determinandu-l pe Anton sa nu mai faca speculatii pe aceasta tema si sa-si asume calea spre rezolvare, ulterior, atacand si partea cu visul.
- Sunt in spatele meu tot timpul, le simt rasuflarea - arunca raspunsul cu voce tare, asteptand sa fie compatimit.
- Am inteles. E mai simplu decat credeam. M-am mai intalnit cu situatii asemanatoare si solutia nu a dat gres! Doar ca mi-as dori sa fotografiezi un monstru inainte de a actiona deoarece nu am vazut niciunul pana acum. De acord? - am plusat pentru a vedea daca teama e suportabila sau e greu de dus.
- Sub nicio forma! Nu ma bag sa fotografiez vreun monstru! Vreau sa terminam cu ei, si gata! - raspunde foarte hotarat.
- Ok. Uite cum facem, in fiecare seara trebuie sa mananci fasole sau orice alta mancare care iti produce gaze la stomac. Bine?! Sincer sa fiu, ma asteptam sa primeasca cu o oarecare indoiala aceasta propunere a mea. Ma pregateam sa negociez.
- Sa fie atat de simplu? - raspunde maica-sa care asistase fara sa sufle o vorba pana in acel moment. Orice i-as da sa manance ii va produce gaze la stomac si, scuza-ma ca-ti spun asa direct, trage la basinute de nu stim cum sa mai aerisim casa.
- Nu se poate! - exclam eu aratandu-ma impresionat de performantele lui Anton. Asta imi miroase a ... succes in rezolvarea problemei cu monstrii! Sunt sigur ca o sa vina in genunchi la tine sa ceara indurare, chiar o sa-ti solicite sprijinul in a-i ajuta in lupta cu alti monstri! Esti o adevarata masina de lupta, draga Anton! - ii transmit batandu-l usor pe umar. Se uita la mine cu atata bucurie de parca problema lui s-ar fi rezolvat atunci pe loc!
- Important e - continui discutia cu el, sa intri in camera cand gazele din stomac sunt gata sa explodeze. Adica, atunci cand esti absolut pregatit! Intri, inchizi usa dupa tine sa nu iasa mirosul basinilor, tragi cat mai multe posibil apoi te bagi repede sub plapuma si astepti cam cat ai numara pana la o suta. Cand ai terminat, te ridici usor, deschizi usa sa intre mama ta pentru a vedea ce s-a intamplat. Sub nicio forma nu deschide ea usa pentru ca poate strica totul! Ne-am inteles? Am spus totul cu atata determinare incat Anton ramasese cu gura cascata. Mihaela zambea uitandu-se la el. Amandurora le parea o abordare extrem de simpla fapt pentru care nici ca se mai gandeau la problema in sine.
- Mai avem de stat la tine?! Abia astept sa ajungem acasa - spune el apucand-o pe maica-sa de mana. Eram uimit, nu ma asteptam la o reactie atat de rapida.
- Sigur, puteti pleca. Vorbim saptamana viitoare. Seara buna!
- Multumim, Catalin! Ne-ai facut seara frumoasa! Vorbim la telefon daca se intampla ceva senzational. La revedere! Mihaela vorbea in timp ce-l imbraca pe Anton care era dornic sa plece cat mai repede. 
Dupa reactia lor de final, abia asteptam sa vina urmatoarea intalnire.    
Si, a venit! 

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Cu glontul pe teava si arma la picior

Ne aflam la fix un an de zile distanta de momentul in care Anitei si Stefan au dat startul alegerilor din cadrul Colegiului Psihologilor. Ne aflam la un an distanta de la incordarea muschilor psihologilor din intreaga tara, adica cei care s-au opus celor doi si cei care s-au opus celor care s-au opus celor doi. A trecut timpul, a trecut anul, dar n-a plecat golanul. Mai e putin, foarte putin si va pleca cu dare de fum si zgomot de catuse in spate. Merita pe deplin, nimeni sa se indoiasca de asta. 
Eu nu ma indoiesc, dar nu sunt sigur de ceea ce s-a inteles din cele intamplate. Daca sunt singurul, nu ma luati in seama. Dar daca ...?
Asadar, situatia creata are mai multe cauze: o lege de organizare cu multe probleme, conflicte de interese, razbunari, cumetrii si alte asemenea legaturi si increngaturi care au cedat foarte greu. Cu mari eforturi financiare si de imagine, profesia noastra se zbate sa renasca ca intr-un film regizat de Mel Gibson sau de mos Arnold. Si da-i, si lupta, iar da…

Am intalnit si psihologi de rand (fericiti)

Facebook-ul nostru, cel care ne-a unit
Da, stiu ca suna ca un stereotip clasic, dar eu sunt unul dintre cei fericiti. Nevoia de a schimba conducerea actuala a Colegiului Psihologilor are si parti bune, pe langa nenumaratele aspecte negative. Si, credeti-ma, sunt beneficii absolut functionale care vin la pachet cu neregulile traite pana in prezent. Poate ca va intrebati ce anume s-a produs, iar voi ati trecut cu vederea frustrandu-va de lipsa unui mic moment de fericire. Va aduceti aminte cand ne-am cunoscut? E foarte important acest aspect deoarece in jurul lui s-au adunat si au inceput sa prinda contur aceste mici beneficii despre care va vorbeam. Era sfarsitul lunii septembrie cand, pe pagina mea de facebook, apare un articol scris de "Universitaria". L-am citit, am studiat si pagina respectiva, dupa care, pe chat, in privat, le-am transmis ca mi-as dori sa fie mai transparenti in descriere pentru ca m-as putea alatura taberei lor, avand propriul meu "repros" la …

Fobia de gaini, nimic mai simplu - caz real

Interventia terapeutica din cadrul acestei povesti este realizata cu ajutorul fotografiei. Va las s-o descoperiti alaturi de actorul principal, o fata extrem de simpatica! Daca doriti detalii despre interventie, scrieti-mi pe website. Subiectul este o fata, A.B., de 16 ani, singura la parinti, eleva la un liceu din Bucuresti. Se declara ca fiind ambitioasa si foarte indaratnica - ce-si pune in cap aia face indiferent de ce are de tras mai tarziu-, nu are multi prieteni si niciun iubit. Considera ca tinerii de seama ei sunt un pic cam prea infantili in comportament. Cu toate astea, la locul de domiciliu are cativa cu care sta pana seara tarziu chiar daca stie ca tatalui sau nu-i prea place si o cearta. La liceu este bagata in tot felul de proiecte si considera ca s-a supraaglomerat, dar ca va reusi sa le duca pe toate la bun sfarsit, cu orice pret. Cand isi descrie viata actuala, A. este vesela dar isi pastreaza o mina de om care are ceva important de facut. Vorbeste cursiv, coerent s…