Liviu, nume fictiv atribuit personajului principal, dar un posibil consumator real de tutun, are 34 de ani, este din Bucuresti si a fost internat in spitalul Marius Nasta de pe soseaua Viilor. Daca pana aici totul este de o banalitate des intalnita in randul fumatorilor care ajung sa se interneze pentru a-si face controalele de rutina, aceasta poveste poarta cu sine greutatea intamplarilor ce se succed intr-un mod dramatic.
Este foarte frig afara pentru o zi de toamna. Vantul ce spulbera picaturile de ploaie ce cad cu repeziciune pe sufletele trecatorilor face ca totul sa para trist, o tristete adanca asemeni nevoilor oamenilor fara de speranta. Un tanar imbracat in haine de culori vii, contrastand puternic cu cenusiul zilei, trece in pas grabit printr-o intersectie din centrul capitalei. Este atent la tot ce se intampla in jurul lui, se uita cu grija in lateral atunci cand traverseaza, nu care cumva sa dea vreun nesocotit peste el. Are in mana dreapta o geanta burdusita cu ceva hartii, iar degetele mainii stangi strang cu infrigurare o tigara care nu se da stinsa de ploaia de afara. Pe limba de asfalt dintre cele doua sensuri de mers, se opreste. Prudenta il obliga sa nu "forteze" culoarea rosie a semaforului. Se uita ingaduitor spre cei grabiti care nu au astampar si fac slalom printre masinile ce tasnesc grabite in directii diferite. In pauza de "rosu" isi permite sa traga un binemeritat fum din tigara deja aprinsa. Il savureaza inchizand ochii. Pluteste incet in universul propriilor ganduri. Un timp scurt, dar reconfortant. Deschide ochii si observa culoarea verde a semaforului. Isi continua drumul. Face primul pas. Urmeaza al doilea. Se intampla ceva cu el. Cade. Urma sa faca al treilea pas.
De ce e totul atat de negru in jurul lui? Un negru profund pe care il va risipi cu mana. De ce nu-si poate misca mainile? Ce se intampla? Aude voci cunoscute. De unde au aparut fiica lui, sotia...? Mama lui il striga! Mama?! E imposibil, a murit acum doi ani! O lumina puternica ii orbeste simturile.
" Hei, bine ai revenit printre noi, dragule! Si-a revenit, 20 de mg de..." Nu intelege ce se intampla. Vede ca prin ceata niste siluete rosii, un zumzet crescand ii invadeaza urechile. A cata oara se intreaba ce se intampla? Nu stie, dar vrea sa primeasca un raspuns. Acum! E intins? Nu mai e in picioare? Usor, usor, simturile prind conturul corpului. Cu greu isi poate misca capul. "Bine ca-l am!" isi spune zambind pentru prima oara. Este in interiorul unei salvari? Cum asa? Este real sau ceva, cineva... Poate mintea-i joaca feste?
- Bravo, dragule! Ti-ai revenit. Ne-ai speriat un pic, am crezut ca te pierdem. Nu-i nimic grav, ai lesinat, mergem la spital si te pui pe picioare. Unde ai documentele? Am nevoie de CI-ul tau. Toate aceste cuvinte rostite in ritm de mitraliera de catre asistenta de pe salvare ii provocau dureri crunte in inima. Ii creste pulsul.
- Stai linistit, calmeaza-te! Nu-ti fie frica, esti pe maini bune. Daca iti creste pulsul vei reusi sa-ti complici existenta, poti lesina din nou! Am nevoie de masca de oxigen! Mai repede, va rog, il pierdem din nou! Vocea disperata se pierde usor. O caldura placuta il cuprinde usor. Se trage din nou cortina. Usor. Negru.
- Buna ziua, somnorosule! Ah, nu te misca, te rog! Nu-mi inchipuiam ca ai atata forta incat sa misti stativul cu licori magice, spuse o voce feminina, calda, dublata de un piuit stresant. Puteti intra, s-a trezit - continua aceeasi voce stingandu-se discret in soapta. Liviu simti cum ceva rece, dar moale, cu o textura cunoscuta, ii atinge fruntea miscandu-se incet.
- Ce faci, pufulet? Esti bine? Ma sperie locul asta... O voce cunoscuta! Incearca sa deschida ochii, dar parca sunt cusuti. Il doare! O durere fizica intensa ce porneste din crestetul capului i se propaga in tot corpul. Tuseste. Pieptul i se striveste sub apasarea aerului ce-i tasneste pe gura.
- Te doare? ii mangaie vocea cunoscuta. " Vorbeste! Te rog, vorbeste, nu te opri!", striga cu toata gura sinapselor chinuite de chimia durerii. Nu recunoaste cuvinte, nu le intelege, dar melodia sunetelor rostite este suficienta pentru a descoperi nevoia de a ramane in zona de gri a negrului in care plutea pana mai adineauri. Un spasm usor ratacit prin neantul propriului corp ii tresalta un deget. Il incearca un sentiment ciudat: descopera ca nu e infinit. Are limite. Dintr-o data, aceasta informatie ridica incet cortina propriei lui memorii, mii si mii de ace incep sa-i defineasca forma mentala a corpului. Se lasa strapuns de bataile inimii urmarind cum caldura fluida a sangelui alearga in spatii pe care nu le constientiza pana in acel moment.
"Vorbeste, vorbeste ... nu te opri!" - aceste sunete reapar fara logica producand ecou in interiorul lui inca nedefinit.
- Liviu, Liviu ... se indreapta spre el usor perceptibil aceste sunete lansate de vocea ce-i parea cunoscuta. Vorbesc, sigur ca-ti vorbesc! Of, ma bucur sa-ti aud glasul din nou! Cu ce te pot ajuta?
Flash! Flash! Flash! Fulgere de lumina extrem de puternice apar ca de nicaieri purtandu-l in locuri noi, dar care nu-l surprind. Le redescopera! Usor, totul capata forma. E atat de captivat de ceea ce se intampla incat nu mai este interesat de vocea cunoscuta ce-i atrasese atentia.
Revine la viata dupa 3 saptamani de coma profunda.
Sta pe marginea patului rasfoind plictisit niste reviste mai vechi. Isi ridica privirea spre geamul din dreapta sa. O lumina puternica, calda, se incapatana sa-l tina captiv intre razele sale. Se ridica si cu pasi nesiguri se indreapta spre fereastra. O deschide cat latul unei palme, dar aerul rece de iarna il determina sa-si stranga bluza de pijama in jurul corpului. Instinctiv, baga mana in buzunar dupa pachetul de tigari. Zambeste amar. De cand a facut complicatiile la plamani i s-a interzis sa mai fumeze. Constient, nici el nu isi mai doreste. Ii este atat de dor de Ramona, sotia lui, si de Lidia, fetita lui de doar 2 ani si jumatate, incat si-ar da foc la maini dar nu si-ar mai aprinde vreo tigara. Se asaza din nou pe marginea patului cat mai aproape de fereastra. Este agitat. Ii lipseste actiunea din timpul zilei, joaca cu cea mica, chiar si cumparaturile nesfarsite si plictisitoare alaturi de Ramona. Degetele incep sa descarce in masa de alaturi un ritm asemanator frecventei cu care veneau si dispareau gandurile lui.
Dintr-o data se deschide usa salonului. Pe fata lui se orchestreaza o intreaga paleta de reactii: incruntare - mirare - bucurie. Chiar daca era in afara programului de vizita, Ramonei i s-a permis sa intre in spital pentru a-si a-l vedea pe Liviu. Isi lasa cele doua sacose langa usa, isi pune pardesiul in cuier si se indreapta spre el. Acesta ii face semn sa se opreasca. Ii face placere s-o priveasca. Era imbracata simplu, dar hainele ii veneau ca turnate. Este mandru nevoie mare de fetele lui!
- Buna, Barbie mare! Cat ma bucur sa te vad, mai ales ca nu vorbisem sa ne vedem azi, spuse pe un ton jos ca si cand ar fi rostit un secret.
- Buna, fluturas! Am avut drum in zona si vream sa te consult intr-o chestiune mai delicata. Am fost la banca sa fac platile la rate si administratie si am observat ca banii nu ne mai ajung decat pentru vreo doua luni. Peste o saptamana si jumatate vine Craciunul iar eu nu stiu cat as putea cheltui pe cadouri. Te rog, ajuta-ma! Am inteles ca-ti vor da drumul din spital abia la inceputul anului viitor. Cei de la tine de la firma au spus ca ne vor vira in cont un ajutor de aproximativ 2.000 lei, dar dupa 10 ianuarie. Eu am incercat sa ma angajez, dar mi s-a spus sa revin de la anul. Ce zici?
Liviu statea in continuare pe pat strangand cu putere marginea de fier. Simtea cum nelinistea de mai devreme se transforma in agitatie. Nu putea raspunde pentru ca nu avea solutii. Parea ca a impietrit!
Dupa ce si-a descarcat sufletul in fata lui, Ramona incepe sa planga. Nu era un plans isteric de sa-i sara camasa de pe ea! Dimpotriva. Plangea incet, observandu-i-se doar lacrimile ce i se prelingeau discret pe obraji. Nu si-ar fi dorit sa-l oboseasca cu astfel de probleme pentru ca nu era momentul potrivit. Stia asta, doar ca erau foarte multe cheltuieli de facut si nu putea sa le acopere din rezerva pe care o avea la dispozitie. Toate cuvintele turnate pe nerasuflate erau ca niste margele insiruite pe ata invizibila a dezamagirii, furiei si tristetii ce o golisera interior. Isi puse capul pe umarul lui Liviu, gest care ramase fara raspuns. Ii simtea in ureche musculatura incordata care tresarea a agresivitate. Ce putea face?
Soarele se ascunse in spatele unui nor astfel ca, lumina in camera deveni la fel de cenusie si rece precum gandurile lor.
Mai era o saptamana pana la Craciun. Era prima oara in viata lui Liviu cand acesta isi dorea ca aceasta sarbatoare sa nu vina sau sa se amane pana la o data neprecizata. Era agitat, nu putea dormi mai mult de 2-3 ore pe noapte, isi dorea sa-si aprinda o tigara. Stia ca nu are voie, nu-si uitase promisiunea facuta, dar nelinistea interioara era atat de mare incat ii venea sa urle. O tigara, doar una, si s-ar fi linistit cat sa gaseasca o solutie. A mai avut o tentativa de a fuma, dar s-a oprit la timp. Cu trei zile in urma, sambata trecuta mai exact, a iesit din curtea spitalului si s-a infiintat in fata unui chiosc cu de toate. A cerut un pachet de tigari, doar ca nu l-a mai luat argumentand ca si-a uitat banii in salon. Pentru o clipa, a retrait intreaga lui experienta cu imbolnavirea, cu spitalul, cu lipsa lui de acasa. Ar putea spune ca a vazut-o pe cea mica in doliu. S-a cutremurat si a plecat in graba spre salon. Azi a primit un nou mesaj de la Ramona din care a aflat ca societatea de leasing i-a pus sechestru pe masina pentru ca nu a platit doua rate consecutive. De ce trebuie sa se intample toate astea tocmai acum? De ce lui? E vreun mesaj ascuns de la Dumnezeu pe care nu stie sa-l descifreze? E plata pentru ca a fumat? Se plimba nervos prin salon. E singur si nu deranjeaza pe nimeni. Cum isi poate ajuta sotia? Acest gand il va ucide, nicidecum fumatul. E sigur de asta! Va pleca din spital peste 3 saptamani, dar nu se poate duce la serviciu imediat. E obligatoriu sa-si monitorizeze respiratia si saturatia de oxigen. Orice modificare a valorilor normale ii poate fi fatala. Asadar, se impune o discutie foarte serioasa in familie si descoperirea unei solutii magice. Rade. Isi inchipuie ca l-ar putea ajuta Mos Craciun.
Se deschide usa salonului. Liviu observa o umbra care insista sa ramana impietrita in raza de lumina ce se contura dramatic pe podea. Ramasese fara reactie. O astepta mai tarziu pe Ramona, vizita medicala trecuse de ceva timp... Era o liniste ce-i dadea fiori! Simti cum il parasesc puterile fapt pentru care se aseza pe pat. Cand usa se deschise pe de-a-ntregul, reusi s-o vada pe asistenta sefa care avea privirea in pamant. Asteapta. Ar fi vrut sa fuga, dar toata energia, furia, pe care o avea in urma cu cateva minute se risipise ca un fum. Nici nu a realizat cand asistenta a ajuns langa el si l-a luat in brate plangand.
- Liviu, iarta-ma, nu as fi vrut sa-ti dau eu vestea asta! Iarta-ma, te rog! Cu fiecare cuvant rostit, femeia plangea mai tare. Era evident ca face un efort supraomenesc sa vorbeasca, sa fie acolo, in salon.
- S-a intamplat o mare nenorocire in urma cu 30 de minute. Ramona, sotia ta... Lidia, cea mica ... au fost ... au suferit un ... accident! Emotiile o coplesira atat de tare incat evadase intr-un plans isteric. Pentru Liviu, timpul se oprise. Nu mai putea sa-si coordoneze niciun muschi. Nu-i mai trebuiau muschii. Era catatonic. Nu stia nimic din ceea ce se intamplase, dar simtea tot. Totul pe dinauntru, deloc pe afara. Il ardea.
Imaginea tragica fu intrerupta de intrarea in salon a unui doctor. Era suficient de agitat cat sa poti banui ca stie prin ce trece Liviu. Il intinde pe acesta pe pat si o scoate din camera pe asistenta. Face un semn discret si langa pat ajung alte doua cadre medicale cu o etajera metalica plina cu medicamente, seringi si pansamente. Ii fac o injectie pentru a-l linisti, dar pe usa apare chipiul unui politist.
- Se poate? intreba cu o voce inceata fata stearsa de sub cozoroc. Doctorul ii face semn sa astepte. Iese si vorbeste cu el pe hol. In salon razbat crampeie din discutia lor.
- ... si cu toate astea, trebuie sa-l anuntam despre accident. E singura ruda si trebuie sa stabilim cum facem sa ajunga la morga, dar si la spital la cea mica. Sunt acte de semnat!
- Mai lasa-l o ora sau e posibil sa ajunga la morga langa nevasta-sa, se aude vocea doctorului. Adu-mi mie actele si i le dau eu. Trebuie supravegheat pentru ca nu este stabil in momentul acesta.
Se pare ca doctorul a reusit sa-l convinga pe politist. Intra in salon si se intereseaza de starea lui Liviu. Se apleaca spre el si-i spune:
- Liviu, te rog clipeste daca ma auzi! E important sa stii ce s-a intamplat cu fetele tale, ne poti ajuta sa facem mai mult pentru ele.
- Te aud, raspunse Liviu abia perceptibil. Au murit? Intrebarea lui ii surprinde pe toti. Doctorul se apropie de urechea lui stanga pentru a-i raspunde soptit, parca sa-l scuteasca de efortul de a auzi pe deplin despre ceea ce s-a intamplat.
- Fata are nevoie de tine. E la Budimex cu cateva coaste rupte. Crezi ca poti merge pana la ea? Omite in mod intentionat sa-i vorbeasca despre sotie din dorinta de-al pune pe picioare. Ii urmareste fiecare miscare in parte deoarece Liviu pare sa fie ceva mai activ. S-a ridicat pe marginea patului si si-a lasat fata in palme. Nu plange, nu e agitat. E tacut.
Dupa cateva momente de liniste isi ridica capul, se uita in ochii doctorului si-i spune:
- Domnule doctor, fara ocolisuri, fara menajamente, va rog, spuneti-mi exact ce s-a intamplat. Oricum, nu mai pot schimba nimic. Vocea lui tremura pe fiecare vocala rostita, dar parea sigura. Doctorul il priveste in ochi timp de cateva secunde dupa care se aseaza langa el pe pat. Le face semn celor doua ajutoare sa se indeparteze putin cat sa creeze un spatiu intim in jurul lor. Incepe sa povesteasca tot ceea ce stia de la politistii care anchetau cazul.
Ramona venea spre Liviu impreuna cu fetita lor pe care o tinea strans in brate. Vorbisera cu o zi inainte despre problemele pe care le intampina cu banii, mai nou cu firma de leasing, aratandu-se suparata pentru ca nu gasea nicio solutie viabila. Intelesese ca era mai mult de atat: casa era goala fara el si nu se puteau acomoda cu absenta lui indelungata. A chemat-o la spital pentru a discuta cu medicul de sectie despre starea lui si despre o posibila plecare acasa de sarbatori. Vroia sa le faca o surpriza.
Sotia ii reprosa des ca fumeaza prea mult, mai ales ca era foarte stresat cu munca. El incerca s-o linisteasca, mult timp chiar nu a mai fumat in casa, dar a recuperat la serviciu. Se simtea sanatos si asta-i oferea multa incredere in ceea ce facea. S-a inselat. Ramona ar fi vrut sa-i spuna ca l-a avertizat despre ceea ce avea sa se intample, simtea si el asta, dar s-a abtinut pentru ca nu vroia sa-l supere. A tinut in ea toata supararea! Rabufnea doar cand vorbeau despre bani. Era supapa ei.
Acum si-a dat seama ce este cu adevarat important pentru el. Nu ar putea spune ca a meditat, ca a avut vreo revelatie, ca i s-a aratat ceva in vis. Nu. Pur si simplu a inteles cat de putin inseamna banii in ecuatia vietii lui si ce rol joaca Ramona. Pe cea mica nici nu o introduce in discutie. Ea nu e de pe Pamant, e galactica! Timpul petrecut la firma il considera timp pierdut. In spital are un pat intr-o camera. E totul gri, fara sens. Doar ca, ele devin vii cand primeste vizita celor doua printese ale lui. O mana invizibila le coloreaza in mintea lui atunci cand le aude vorbind, cand le priveste discret cum se ciondanesc pe te miri ce subiect. Asta e important pentru el. Si pentru Ramona.
Venea la spital impreuna cu Lidia. O luase de acasa pentru ca nu stia daca mai puteau ajunge impreuna la Liviu pana la Craciun. Un mic cadou statea ascuns in geanta ei fiind pregatit pentru a-i fi oferit celei mici de catre tatal ei. Se gandise ca i-ar bucura pe amandoi. Ii lipsea Liviu. Isi aducea aminte de surprizele pe care i le facea de Craciun. Anul trecut i-a spus ca nu a mai gasit brad pe nicaieri. Era trista ca nu aveau ce impodobi, intr-un tarziu observand un ghiveci cu un cactus ce crescuse destul de mare cat sa fie pom de Craciun. Ii gasise un loc potrivit in casa sub geamul de la sufragerie. Doar ca, pe la ora 11 seara, a sunat cineva la usa. Liviu era la dus asa ca a raspuns ea. Nu-i venea sa-si creada ochilor! In fata ei statea un brad de un metru si jumatate gata aranjat cu tot ce-i trebuie! Din spatele lui a iesit un individ mic de inaltime care a rugat-o sa semneze pentru toate coletele. Erau mai multe? Dintr-un sac rosu, curierul scoate 4 pachete frumos ambalate care purtau numele ei scris pe etichetele aplicate pe fiecare in parte. Parca o mana invizibila a luat-o de cap si a intors-o cu fata spre holul din spatele ei. Liviu radea si ii filma fiecare reactie. Asta e el! Aceste amintiri o intristeaza mult. O strange puternic in brate pe Lidia. Inainteaza pe trecerea de pietoni precum o face si printre ganduri. Revine la o alta amintire care s-a petrecut inainte de a se naste fata lor. Face un pas, dar simte o durere ce-o face sa-si desfaca bratele. Pluteste. I se face cald, iar o lumina puternica o orbeste. O multime de imagini cunoscute i se plimba pe ecranul mintii. Nu-i fac placere, dar nu li se poate opune. Voci necunoscute ii agreseaza auzul. Liniste.
Liviu asculta linistit relatarea doctorului. A aflat de moartea Ramonei, de coastele rupte ale Lidiei ... Tacerea lui crea o apasare grea pe sufletele celor din camera.
- Va rog sa ma lasati 5 minute singur, spuse Liviu cu o voce slaba, usor gajaita din cauza lacrimilor oprite in corzile vocale. Toti trei au fost surprinsi de reactia lui. Cererea ii era ferma in ciuda aparentelor de slabiciune fizica. Au iesit din camera parca din dorinta de a-l lasa singur cu propria lui greutate. Pareau lasi, dar erau lipsiti de orice posibilitate de ajutor, iar Liviu intelesese ca trebuie sa-si traiasca singur intreaga tragedie. Nu-si permitea luxul de a se sinucide, chiar daca s-a gandit la aceasta ca fiind o solutie. Fiica lui traia si avea nevoie de el, de tatal ei.
Usa se deschide timid.
- Sunt gata. Cum ajung la fetita mea? Pana si politistii prezenti pe holul spitalului au fost surprinsi de aparitia lui Liviu, de cuvintele lui. Era tras la fata, plans, cu hainele de strada aruncate pe el si inchise anapoda, dar hotarat sa nu mai lase nimic la voia intamplarii. Nicio boala din lume nu-l va tine departe de Lidia.
Se spune ca durerea te intareste. Pe el l-a vindecat.
Comentarii
Trimiteți un comentariu