Cazul pe care-l voi descrie in continuare este diferit de celelalte pe care le-am scris pana in prezent. Particularitatea tine de varsta persoanei cu care am lucrat - 80 de ani, dar si de numele pe care-l poarta, nume ce nu poate fi dat publicitatii din motive ce tin de confidentialitate.
Am fost putin nedumerit de intrebarea pe care mi-a adresat-o la telefon o cunostinta care lucreaza ca psiholog in domeniul recrutarilor de personal. Eram la volanul Loganului meu si conduceam cu atentie deoarece luna decembrie sosise cu ceva zapada cand, dintr-o data, imi suna telefonul care-mi intrerupe o melodie de-a Romicai Puceanu ( S-a strans lumea toata - cred ca asa se numeste!). Contrariat, ma uit la ecran unde era afisat numele cunostintei despre care va vorbeam ceva mai sus. Ma intreaba foarte direct daca ii pot recomanda vreun coleg pe care sa-l stiu ca face hipnoza si care sa vrea sa lucreze cu o femeie in varsta. Asocierea hipnoza-femeie in varsta, ceva neobisnuit pentru practica mea personala, ma determina sa cer mai multe detalii pe care sa le fi putut oferi ipoteticului coleg.
Astfel, aflu scurta poveste a unei doamne de 70 de ani (am aflat mai tarziu ca are 80) care a fost operata la mana stanga cu sase luni in urma pentru indepartarea unui cheag de sange. Trece cu bine peste evenimentul in sine, recuperarea facandu-se incet, dar sigur. Totusi, in perioada post-operatorie, acuza faptul ca nu-si simte antebratul si nu-si poate misca degetele. Este consultata de catre o echipa pluridisciplinara de medici care nu identifica vreo problema ce ar putea sa-i afecteze bratul, concluzia fiind ca trebuie sa mearga la un psiholog. Curiozitatea ma impinge s-o intreb pe interlocutoarea mea ce anume se asteapta sa fie tratat in timpul unei sedinte terapeutice, care sunt obiectivele la care se gandeste, si cum de a ales hipnoza. Mi-am exprimat nedumerirea legata de hipnoza deoarece sunt anumiti factori ce fac posibila, sau nu, o astfel de interventie: varsta subiectului si tot ceea ce e corelat cu aceasta, in special din punct de vedere cognitiv, educatia, nivelul sugestibilitatii etc. Pare o alegere facila pentru ca iti ofera posibilitatea "sa spargi" rezistentele clientului, daca rezistenta nu e indreptata chiar impotriva tehnicii respective.
I-am comunicat rezervele mele cu privire la cererea ei si i-am propus sa discute cu familia persoanei respective sa accepte o interventie clasica, cel putin la inceput. A fost de acord, intrebandu-ma totodata daca as vrea sa-mi devina clienta.
Pe usa clinicii intra doua femei exact cu 5 minute inainte de ora stabilita. Una dintre ele, cea care parea mai tanara, se prezinta si cere lamuriri cu privire la ceea ce urmeaza sa se intample. Fiind undeva in lateral, la o oarecare distanta de secretariat, urmaresc intreaga scena de la intrare, atragandu-mi atentia modul in care persoana mai in varsta isi sustinea mana stanga cu ajutorul celei drepte, executand in acelasi timp un masaj permanent la nivelul degetelor. Parea a fi neinteresata de locul in care se afla, nu a schitat niciun gest care sa tradeze nevoia de a se dezbraca de palton, nu a comunicat cu vreunul din cei intalniti in scurta sa sedere pe hol. Nimic. Toata atentia ii era indreptata catre mana stanga pe care o ocrotea parinteste cu dreapta.
Am fost putin nedumerit de intrebarea pe care mi-a adresat-o la telefon o cunostinta care lucreaza ca psiholog in domeniul recrutarilor de personal. Eram la volanul Loganului meu si conduceam cu atentie deoarece luna decembrie sosise cu ceva zapada cand, dintr-o data, imi suna telefonul care-mi intrerupe o melodie de-a Romicai Puceanu ( S-a strans lumea toata - cred ca asa se numeste!). Contrariat, ma uit la ecran unde era afisat numele cunostintei despre care va vorbeam ceva mai sus. Ma intreaba foarte direct daca ii pot recomanda vreun coleg pe care sa-l stiu ca face hipnoza si care sa vrea sa lucreze cu o femeie in varsta. Asocierea hipnoza-femeie in varsta, ceva neobisnuit pentru practica mea personala, ma determina sa cer mai multe detalii pe care sa le fi putut oferi ipoteticului coleg.
Astfel, aflu scurta poveste a unei doamne de 70 de ani (am aflat mai tarziu ca are 80) care a fost operata la mana stanga cu sase luni in urma pentru indepartarea unui cheag de sange. Trece cu bine peste evenimentul in sine, recuperarea facandu-se incet, dar sigur. Totusi, in perioada post-operatorie, acuza faptul ca nu-si simte antebratul si nu-si poate misca degetele. Este consultata de catre o echipa pluridisciplinara de medici care nu identifica vreo problema ce ar putea sa-i afecteze bratul, concluzia fiind ca trebuie sa mearga la un psiholog. Curiozitatea ma impinge s-o intreb pe interlocutoarea mea ce anume se asteapta sa fie tratat in timpul unei sedinte terapeutice, care sunt obiectivele la care se gandeste, si cum de a ales hipnoza. Mi-am exprimat nedumerirea legata de hipnoza deoarece sunt anumiti factori ce fac posibila, sau nu, o astfel de interventie: varsta subiectului si tot ceea ce e corelat cu aceasta, in special din punct de vedere cognitiv, educatia, nivelul sugestibilitatii etc. Pare o alegere facila pentru ca iti ofera posibilitatea "sa spargi" rezistentele clientului, daca rezistenta nu e indreptata chiar impotriva tehnicii respective.
I-am comunicat rezervele mele cu privire la cererea ei si i-am propus sa discute cu familia persoanei respective sa accepte o interventie clasica, cel putin la inceput. A fost de acord, intrebandu-ma totodata daca as vrea sa-mi devina clienta.
Mana stanga, sora mai mare a celei drepte
De fiecare data cand imi astept un client nou, pe care nu l-am vazut vreodata, mintea mea se joaca cu posibila imagine a persoanei respective: ii atribuie o culoare a parului, o lungime, o coafura, ii pune un nas mai subtire sau mai gros, ii da o forma fetei. La fel s-a intamplat si in cazul doamnei cu care urma sa ma intalnesc. Ajunsesem la cabinet cu vreo 30 de minute inainte de ora stabilita si, in timp ce-mi aranjam lucrurile pe masa dintre fotoliile pe care urma sa ne asezam, imi derulam in minte cateva caracteristici fizice ale acesteia, cea mai persistenta fiind cea a unei femei grasute de inaltime medie. Nu a fost sa fie asa si aveam sa ma conving in scurt timp.
Pe usa clinicii intra doua femei exact cu 5 minute inainte de ora stabilita. Una dintre ele, cea care parea mai tanara, se prezinta si cere lamuriri cu privire la ceea ce urmeaza sa se intample. Fiind undeva in lateral, la o oarecare distanta de secretariat, urmaresc intreaga scena de la intrare, atragandu-mi atentia modul in care persoana mai in varsta isi sustinea mana stanga cu ajutorul celei drepte, executand in acelasi timp un masaj permanent la nivelul degetelor. Parea a fi neinteresata de locul in care se afla, nu a schitat niciun gest care sa tradeze nevoia de a se dezbraca de palton, nu a comunicat cu vreunul din cei intalniti in scurta sa sedere pe hol. Nimic. Toata atentia ii era indreptata catre mana stanga pe care o ocrotea parinteste cu dreapta.
Din nou, mana stanga
Cand am intrat in cabinet, cele doua persoane erau deja acomodate cu spatiul, hainele lor fiind asezate in cuierul de langa usa, iar pe masa ma astepta un dosar gros in care erau asezate tot felul de hartii care surprindeau traseul medical al doamnei in varsta. Dupa ce le-am salutat si m-am prezentat, le-am intrebat cu ce ocazie au venit in vizita la clinica. Fara a fi surprins, am aflat ca sunt mama si fiica, iar motivul pentru care ne intalneam era legat de mana stanga care nu putea fi miscata.
Deoarece nu observam vreun interes pentru discutie din partea clientei in varsta, am rugat-o pe fiica sa ne lase singuri, chiar daca aceasta isi dorea sa-mi prezinte documentele medicale pe care le adusese. Am asigurat-o ca-i voi solicita sprijinul in cazul in care voi avea nevoie.
Cum s-a inchis usa in urma fiicei sale, doamna isi ridica ochii de la palma stanga si se uita in juru-i. O intreb daca sade confortabil in fotoliu sau doreste sa se mute pe canapeaua din camera, daca se simte in regula si daca are nevoie de un pahar de apa. Imi raspunde cu o voce stinsa ca are sticla cu apa in sacosa care se sprijinea de picioarele sale. Am rugat-o sa-mi acorde cateva minute pentru a-i adresa niste intrebari de rutina, iar daca vreuna nu-i convine sa nu-mi raspunda. Pas cu pas, de la o intrebare la alta, clienta mea devenea tot mai activa si mai interesata sa ma informeze in legatura cu situatia ei.
In scurt timp, am aflat ca in luna mai a anului 2016, in timp ce incerca sa-si masoare tensiunea la incheietura mainii stangi, a descoperit ca nu mai are puls. Si-a alertat copiii, pe fata cu care s-a prezentat la clinica si pe baiat. Acestia au dus-o la Spitalul de Urgenta unde a fost operata a doua zi de dimineata. Daca pana in acel moment toate povestile sale de viata au fost rostite ca si cum ar fi fost detasata emotional, despre operatie a vorbit intr-un fel cu totul diferit. Intai de toate, a tinut sa-mi explice ca s-a opus intrarii in sala de operatii deoarece nu erau copiii langa ea. S-a lasat convinsa cu greu, dar, o data ajunsa acolo, realizeaza ca totul e rece si infricosator. Am invitat-o sa-mi explice ce anume a infricosat-o, aratandu-ma interesat din perspectiva omului care nu stia cum arata o astfel de sala, iar procedurile nu-mi sunt familiare. A inceput sa-mi spuna cum a fost dusa pe un culoar lung, iar, undeva pe dreapta, s-a deschis o usa si a fost ghidata de o asistenta sa se aseze pe scaunul care se gasea in mijlocul camerei. I s-a asezat un cearsaf peste corp, mai putin peste mana stanga, insa, de undeva din spatele ei, se auzea vocea unui barbat care intreba disperat de doctorul anestezist. Pana sa se dezmeticeasca, a simtit cum cineva umbla la antebratul ei stang. Acesta a fost apogeul relatarii ei despre ceea ce s-a petrecut in ziua operatiei, indicandu-mi locul unde a fost facuta interventia, mi-a zis ca a stiut si a auzit tot ceea ce vorbeau doctorii intre ei, a simtit cum o taiau, cum au cusut-o, ba chiar a durut-o rau de tot. Am incurajat-o sa continue, laudandu-i curajul cu care a trecut peste acele momente dificile.
Pe toata durata istorisirii, si-a sprijinit mana stanga pe genunchiul stang, de mana dreapta folosindu-se pentru a exemplifica cate ceva sau pentru a-si atinge o cruce destul de mare care era prinsa cu un ac de siguranta de bluza pe care o purta. Uitase sa-si mai maseze degetele mainii stangi!
Povestea continua cu luni intregi de recuperare, controale si vizite la diversi medici. Kinetoterapeutul cu care a lucrat a invatat-o cum sa-si faca recuperarea mainii despre care ea afirma ca nu o mai simte ori ca are niste furnicaturi in varful degetelor. Spune ca nimeni nu i-a gasit cauza pentru care nu-si poate folosi mana, chiar daca a fost la toti medicii din lume, aspect ce-l poate confirma si fata - isi indreapta cu greutate bratul stang spre usa incercand sa-mi indice locul in care aceasta ne astepta.
Daca cineva ar fi privit discret intregul dialog, ar fi observat cu usurinta trairile doamnei reflectate de comportamente, micro si macro, dar si de schimbarile vocii. De exemplu, cand vorbea despre aspecte ce nu aveau vreo legatura directa cu suferinta ei, se aseza cat mai confortabil in fotoliu, isi mangaia palma stanga sau isi aranja tinuta vestimentara, vocea-i era liniara, iar privirea-i strabatea intreaga camera fara sa fixeze un punct anume. Era oarecum relaxata.
Cand mana redevenea subiect central al discutiei, apareau primele semne de agitatie la nivel comportamental: isi schimba frecvent pozitia pe fotoliu, isi ridica antebratul stang ajutandu-se cu mana dreapta, isi deschidea si isi inchidea fermoarul vestei; privirea ii era atintita spre mine, iar tonul vocii il nuanta in functie de ceea ce dorea sa transmita.
Am facut aceasta scurta descriere deoarece, la inceput, va prezentam o alta atitudine a doamnei, cumva opusa acesteia. Diferenta aceasta, modul in care a reusit sa se implice in dialog si sa se arate interesata de ceea ce se petrece cu ea, cu mana ei, mi-a atras atentia si mi-a furnizat o posibila directie de lucru. Posibila, nu imposibila. Posibila, nu unica.
Cand mana redevenea subiect central al discutiei, apareau primele semne de agitatie la nivel comportamental: isi schimba frecvent pozitia pe fotoliu, isi ridica antebratul stang ajutandu-se cu mana dreapta, isi deschidea si isi inchidea fermoarul vestei; privirea ii era atintita spre mine, iar tonul vocii il nuanta in functie de ceea ce dorea sa transmita.
Am facut aceasta scurta descriere deoarece, la inceput, va prezentam o alta atitudine a doamnei, cumva opusa acesteia. Diferenta aceasta, modul in care a reusit sa se implice in dialog si sa se arate interesata de ceea ce se petrece cu ea, cu mana ei, mi-a atras atentia si mi-a furnizat o posibila directie de lucru. Posibila, nu imposibila. Posibila, nu unica.
Scutul meu: mana stanga
Asadar, cand clienta mea era in proximitatea fiicei sale se comporta ca un copil crescut de un parinte autoritar - prima situatie. In schimb, cand era singura, isi dadea voie sa se exprime, sa emita pareri - a doua situatie. Care era comportamentul asociat fiecarei situatii?
Pentru prima situatie, rezolvarea venea prin acordarea unei atentii sporite mainii stangi. Pot spune ca mana stanga devenea centrul existentei sale, nimic altceva s-o mai intereseze, iar cei din jur aveau, deasemenea, un comportament ce-i intareau aceste convingeri ... "functionale". In special, fiica si fiul, cei doi copii, faceau eforturi disperate sa-i mute atentia de la a-si ingriji doar mana respectiva la a-si folosi mainile. Cu cat se incapatana aceasta sa n-o faca, cu atat se motivau ei s-o duca la doctori care sa-i spuna ca-i bine, veneau si-i faceau treaba prin casa, o insoteau la cumparaturi etc. Practic, clienta mea nu mai era singura si avea ajutoare in tot ceea ce-si propunea sa faca. Bineinteles, nu puteam ignora teama de a-si misca mana stanga, teama care a aparut in mod natural in urma operatiei pe care a suferit-o. Doar ca, intr-un caz era exagerata, primul caz, in celalalt era functionala, al doilea caz.
Concluzia: in jurul mainii stangi isi construise o serie de comportamente care-i ofereau o pozitie privilegiata in raport cu cei din jur, totul pornind de la un aspect real al vietii sale. In acest sens, in vederea conservarii acestui avantaj, tot ceea ce facea, gandea sau exprima despre mana stanga trebuia sa reflecte suferinta.
Pentru prima situatie, rezolvarea venea prin acordarea unei atentii sporite mainii stangi. Pot spune ca mana stanga devenea centrul existentei sale, nimic altceva s-o mai intereseze, iar cei din jur aveau, deasemenea, un comportament ce-i intareau aceste convingeri ... "functionale". In special, fiica si fiul, cei doi copii, faceau eforturi disperate sa-i mute atentia de la a-si ingriji doar mana respectiva la a-si folosi mainile. Cu cat se incapatana aceasta sa n-o faca, cu atat se motivau ei s-o duca la doctori care sa-i spuna ca-i bine, veneau si-i faceau treaba prin casa, o insoteau la cumparaturi etc. Practic, clienta mea nu mai era singura si avea ajutoare in tot ceea ce-si propunea sa faca. Bineinteles, nu puteam ignora teama de a-si misca mana stanga, teama care a aparut in mod natural in urma operatiei pe care a suferit-o. Doar ca, intr-un caz era exagerata, primul caz, in celalalt era functionala, al doilea caz.
Concluzia: in jurul mainii stangi isi construise o serie de comportamente care-i ofereau o pozitie privilegiata in raport cu cei din jur, totul pornind de la un aspect real al vietii sale. In acest sens, in vederea conservarii acestui avantaj, tot ceea ce facea, gandea sau exprima despre mana stanga trebuia sa reflecte suferinta.
Prolog la necrolog
Ramasi singuri in cabinet, cu fiica care astepta undeva in zona secretariatului, ne continuam discutia despre cele intamplate in viata clientei mele. Am in fata mea o femeie in varsta, cu o constitutie mai degraba astenica, usor adusa de spate, mica de inaltime, cu o tinuta ingrijita, dar fara o grija aparte pentru asortarea culorilor sau care sa arate o preocupare deosebita pentru alegerea pieselor vestimentare, cu o cruce argintie de circa 5 cm lungime prinsa in partea superioara a vestei, pe stanga; infatisarea, gesturile si vocea ii tradeaza varsta cu care s-a recomandat - 80 de ani.
Era relativ bine ancorata in realitatea imediata - a raspuns prompt la intrebari ce vizau data din calendar, ora, unde se afla si cu ce mijloace de transport poate ajunge inapoi acasa, cunostea adresa unde locuia fiul ei etc - mai mult, putea sa prezinte o serie de intamplari din viata sa intr-o ordine cronologica cu sens. Bineinteles, timpii de raspuns au fost apreciati intr-un mod subiectiv, raportat la experienta mea de lucru cu persoanele octogenare. Sincer sa fiu, prin validarea pasilor prezentati mai sus, urmaream sa ma asigur ca pot folosi o anume tehnica terapeutica. Altminteri, ma puteam rezuma la o interventie punctuala cu rol de normalizare, de validare si intarire a unor comportamente existente, ceva mai functionale, continuand cu niste sedinte de ghidaj cu rol suportiv si educativ pentru familie.
Sinteza prezentata aici are o alta dinamica in relatia directa cu clientul. Validarea datelor adunate se face permanent si este conditionata de proiectia reusitei la acel moment, iar daca aceasta este la un nivel scazut, ma voi asigura ca am semnificat corect informatia primita prin reformularea unor intrebari ce mi se par esentiale. Dau din casa mintii, dar cand intru intr-o relatie terapeutica noua, pe langa jocul imaginativ legat de infatisarea clientului, gandurile mele parca doresc sa se opuna viitoarei intalniri. Cum necum, bineinteles, in raport direct cu teama mea de esec, mai ales la inceputul carierei, gandurile acestea erau destul de intruzive, dar am invatat sa le combat prin gasirea unor alternative. Daca, totusi, m-am lasat pacalit de ele si le-am permis sa-mi tulbure singure existenta, proiectia falsa a reusitei mele se dezechilibreaza in sens negativ, ceea ce ma solicita mai mult in efortul depus pentru strangerea de informatii cu semnificatie pentru cazul tratat.
Am facut aceasta paranteza dintr-un motiv usor de inteles - era primul meu client de 80 de ani, iar multe dintre aspectele de sanatate asociate varstei respective nu-mi ofereau decat o perspectiva limitata asupra unei eventuale reusite. Ce e si cum evaluez reusita? Pentru a nu-mi face prologul la propriul necrolog, mi-am redefinit termenii reusitei in legatura cu cazul, pentru inceput permitandu-mi sa ma las surprins de ceea ce avea sa se intample.
Era relativ bine ancorata in realitatea imediata - a raspuns prompt la intrebari ce vizau data din calendar, ora, unde se afla si cu ce mijloace de transport poate ajunge inapoi acasa, cunostea adresa unde locuia fiul ei etc - mai mult, putea sa prezinte o serie de intamplari din viata sa intr-o ordine cronologica cu sens. Bineinteles, timpii de raspuns au fost apreciati intr-un mod subiectiv, raportat la experienta mea de lucru cu persoanele octogenare. Sincer sa fiu, prin validarea pasilor prezentati mai sus, urmaream sa ma asigur ca pot folosi o anume tehnica terapeutica. Altminteri, ma puteam rezuma la o interventie punctuala cu rol de normalizare, de validare si intarire a unor comportamente existente, ceva mai functionale, continuand cu niste sedinte de ghidaj cu rol suportiv si educativ pentru familie.
Sinteza prezentata aici are o alta dinamica in relatia directa cu clientul. Validarea datelor adunate se face permanent si este conditionata de proiectia reusitei la acel moment, iar daca aceasta este la un nivel scazut, ma voi asigura ca am semnificat corect informatia primita prin reformularea unor intrebari ce mi se par esentiale. Dau din casa mintii, dar cand intru intr-o relatie terapeutica noua, pe langa jocul imaginativ legat de infatisarea clientului, gandurile mele parca doresc sa se opuna viitoarei intalniri. Cum necum, bineinteles, in raport direct cu teama mea de esec, mai ales la inceputul carierei, gandurile acestea erau destul de intruzive, dar am invatat sa le combat prin gasirea unor alternative. Daca, totusi, m-am lasat pacalit de ele si le-am permis sa-mi tulbure singure existenta, proiectia falsa a reusitei mele se dezechilibreaza in sens negativ, ceea ce ma solicita mai mult in efortul depus pentru strangerea de informatii cu semnificatie pentru cazul tratat.
Am facut aceasta paranteza dintr-un motiv usor de inteles - era primul meu client de 80 de ani, iar multe dintre aspectele de sanatate asociate varstei respective nu-mi ofereau decat o perspectiva limitata asupra unei eventuale reusite. Ce e si cum evaluez reusita? Pentru a nu-mi face prologul la propriul necrolog, mi-am redefinit termenii reusitei in legatura cu cazul, pentru inceput permitandu-mi sa ma las surprins de ceea ce avea sa se intample.
Mana stanga, egala celei drepte
Observand interesul clientei mele pentru mana-i stanga, am decis sa ordonez pe axa timpului, intre momentul de dinaintea operatiei si cel in care ne aflam, tot ceea ce era important pentru aceasta, iar acolo unde aparea teama in legatura cu mana, sa o scalez.
- Doamna X., apreciez curajul pe care l-ati avut in tot acest timp! Operatia prin care ati trecut nu este una usoara, mai ales ca aveti o varsta inaintata! Nu cunosc multe persoane care sa se fi descurcat atat de bine!
- Domnule doctor - acesta este apelativul pe care l-a folosit la adresa mea, chiar daca m-am recomandat ca fiind psiholog, ba chiar am insistat sa-mi spuna pe nume - continua dupa ce isi fixeaza mana stanga ce se sprijinea pe genunchi - sa nu credeti ca nu mi-a fost frica! Am simtit toata operatia, dar am strans din dinti si nu am spus la nimeni!
- Cu atat mai mult, dar ma intereseaza sa stiu ceva care m-ar lamuri pe deplin in privinta celor traite de dumneavoastra... Inteleg ca v-a fost frica in tot acest timp, v-a fost frica de cand v-ati dat seama ca s-ar putea sa aveti probleme cu mana stanga, corect? Se uita la mine cu ochii larg deschisi, nu care cumva sa-i scape ceva. Imi face semn din cap in sens afirmativ.
- Va rog sa-mi raspundeti cu da sau nu pentru a-mi da seama care este...
- Da, imi spune raspicat fara sa ma lase sa-mi termin fraza.
- Inteleg, replic aproape soptit. Frica aceasta, continui cu vocea ceva mai tare... Va este frica sa nu muriti in urma celor intamplate sau va este frica sa nu va pierdeti mana? Se pare ca abordarea directa, la obiect, a fost mai mobilizatoare fata de cea ocolitoare.
- Imi este frica sa nu-mi pierd mana! Oricum, la varsta pe care o am nu ma astept sa mai traiesc mult timp, dar fara mana... Ce-ar zice lumea care ma cunoaste? Eu traiesc singura si nu am pe cineva care sa vina sa ma ajute la treaba!
Raspunsurile ei incep sa-mi contureze directia interventiei.
- Asadar, recapitulez eu, frica a aparut de cand v-ati dat seama ca s-a intamplat ceva cu mana stanga, iar ea are legatura cu pierderea mainii, nu cu moartea, corect?
- Da, asa este, imi confirma prima ipoteza. Se pare ca acest dialog i-a adus aminte de mana stanga, fapt pentru care a reinceput s-o maseze.
- Ok, rostesc automat pentru a-mi pregati urmatoarea intrebare.
- In momentul de fata, acum, cand vorbim ... cat va este de frica ca ati putea sa va pierdeti mana? Va rog sa-mi raspundeti alegand o cifra de la 1 la 10, 1 insemnand ca nu va este frica, iar 10 ca frica este foarte mare. A facut o pauza de cateva secunde, ceea ce m-a determinat sa cred ca nu a inteles. Se pare ca m-am inselat.
- 10, poate chiar mai mare. Vreau sa intelegeti, domnule doctor (sic!), ca-mi este foarte frica sa nu-mi pierd mana! Ce ma fac eu fara mana? Reactia ei verbala este insotita si de una fiziologica: plange. Fac o pauza pentru a-i permite sa se linisteasca, revenind cu o intrebare aparent neutra:
- Vad ca purtati o cruce mare la piept... Credinta in Dumnezeu va ajuta sa treceti mai usor peste aceasta suferinta? Se uita la mine cu ochii inlacrimati.
- Asa e! Doar Bunul Dumnezeu ma mai poate ajuta sa nu-mi pierd mana. Isi ridica mana stanga la piept pentru a si-o proteja.
- Are grija Dumnezeu, dar trebuie sa faceti si dumneavoastra cate ceva. M-ar ajuta sa stiu daca frica asta a fost atat de mare de la inceput sau a aparut la un moment dat?
Aceasta variabila ma ajuta sa inteleg daca mai sunt si alti factori ce ii influenteaza frica si, implicit, comportamentele exagerate, disfunctionale.
- Ma durea mai putin pana in august... De atunci ma doare rau si mi s-a facut frica sa n-o pierd!
- Cum asa? - o intreb eu realmente mirat.
Diferenta aceasta de "frica" - frica provocata de altceva ce nu are vreo legatura directa cu mana, adaugata la o frica functionala, o temere, poate "furniza" comportamentele exagerate. In acest sens, am deschis calea catre o serie de noi intrebari care sa ma "lumineze" cu privire la aceasta situatie.
- Ei, domn' doctor - continua clienta mea pe un ton coborat, cat sa redea o stare diferita de cea de dinainte, incarcata de alte semnificatii pe care urmeaza sa le descopar. La inceputul lunii august, acu' 4-5 luni, s-a mutat fiul meu la mine pentru a ma ajuta sa fac cate ceva prin casa. Nu a stat bine cateva zile ca a inceput sa ma forteze sa-mi misc mana! Eu mergeam la un alt doctor, unul care ma invata cum s-o misc, cum s-o masez...
- Un kinetoterapeut, ii intrerup eu expunerea.
- ... si eu imi faceam exercitiile mele, continua ea fara sa-mi dea atentie. Iar fiul meu ma batea la cap sa-ncep sa fac treburi, dar eu nu puteam pentru ca ma durea si-mi era frica sa nu se intample din nou ceva ca la inceput.
- Asta inseamna ca atunci au aparut senzatiile de furnicaturi prin mana si paralizia aceasta pe care o acuzati in prezent?
- Da, pentru ca nu m-a crezut, m-a fortat sa fac lucruri, chiar daca eu nu am vrut, si uite unde am ajuns! Spuneti si dumneavoastra, nu-i asa ca-mi pot pierde mana si nimeni nu ma crede?
- Ramane sa analizam aceasta varianta, ii raspund sec pentru ca nu-mi doream sa intru pe o directie care ar fi putut fie sa-i intareasca convingerile disfunctionale, fie sa o puna in opozitie fata de mine.
- Cand le-ati comunicat copiilor ca mana va este paralizata si ca, din cand in cand, mai simtiti niste furnicaturi, ce au spus sau ce au facut?
- Aaa, m-au dus la multi doctori! Dar nici unul nu mi-a gasit ceva la mana. Spuneau ca sunt o inchipuita si ca fac pe nebuna!
Trecand peste aceste cuvinte pe care i le-am atribuit ei si, posibil, copiilor, am continuat sa intreb despre contributia familiei la "noua" suferinta.
- Dupa ce v-au dus la diferiti doctori, cum v-au ajutat copiii?
- Cum m-au ajutat?! Pai, s-au speriat si ei, saracii!!!
Mie imi suna mai degraba asa : Am reusit sa-i sperii, saracii! - iar micro-comportamentele faciale imi sustinea ipoteza deoarece nu tradau ingrijorare, cel mult imi indicau o stare de relaxare.
- S-au speriat si pentru ca au vazut ca eu nu am mai putut sa-mi misc mana nici cat o faceam inainte! Asa ca, au inceput sa-mi faca curat in casa, sa se duca la cumparaturi si sa stea cu mine, mai ales sambetele si duminicile cand ma simteam singura!
Pe masura ce prezenta intreaga paleta de beneficii pe care le-a obtinut in urma noilor acuze, micro-comportamentele faciale deveneau specifice unei bucurii de mica intensitate.
- Inteleg, spun eu pentru a pregati o noua intrebare ce avea sa ma ajute sa trag o concluzie importanta. Schimbarea aceasta de atitudine din partea copiilor dumneavoastra v-a adus satisfactie sau v-a produs ingrijorare cu privire la ceea ce se intampla cu mana?
Raspunsul doamnei era oarecum intuibil, data fiind pozitia ei de la momentul intalnirii noastre, dar imi doream sa fixez bine informatia in logica dialogului nostru.
- Ei da, normal ca m-am bucurat! Au inceput sa nu mai tipe la mine, au fost m-ai mult timp in jurul meu si nu mai m-au lasat singura de frica sa nu se intample ceva rau cu mine!
- Aha, exclam eu pentru a-i atrage atentia asupra a ceea ce aveam sa-i spun.
Simteam nevoia de a trage o concluzie lamuritoare in legatura cu cele intamplate:
- Asadar, in luna mai a anului acesta, ati observat ca nu mai functioneaza tensiometrul la mana stanga, v-ati anuntat familia si, in urma unui control medical, ati fost operata pentru inlaturarea unui cheag de sange, corect?
- Asa e, imi raspunde prompt.
- Bun, sa continui. Dupa operatie ati mers la un kinetoterapeut care v-a invatat cum sa va recuperati mana, ce exercitii sa faceti si cum s-o folositi in activitatile zilnice, casnice, iar dumneavoastra l-ati ascultat si ati facut progrese, reusind sa va descurcati cat de cat singura, corect?
- Asa e, repeta raspunsul de dinainte, doar ca pozitia corpului s-a modificat: era mai aplecata spre inainte.
- In schimb, reiau concluzia, la inceputul lunii august, cand baiatul v-a spus sa faceti mai multe lucruri cu mana stanga, fara sa stie ceva despre situatia dumneavoastra, v-ati simtit fortata si v-ati speriat pentru ca v-ati putea pierde mana daca faceti altceva decat ceea ce stiti, fapt pentru care ati acuzat acele furnicaturi si paralizia intregului brat, corect?
- Da, raspunde scurt de data asta.
- Si, ultima concluzie! Urmare a acuzelor, copiii au fost mai atenti cu dumneavoastra, mai grijulii, v-au ajutat mai mult la treburile casnice si nu v-au mai lasat singura in casa, corect?
- Chiar si acum este fiica mea cu mine! Am ceva rau, dle doctor? - ma intreaba nerabdatoare clienta mea.
- Poate fi ceva rau, va puteti pierde intreaga mana stanga, situatie de care va este foarte frica, asa cum ati afirmat mai devreme, dar exista si o sansa de vindecare, daca asta va intereseaza.
- Cum sa nu domn' doctor?! Fac orice...
Face o pauza pentru a-si sterge lacrimile.
- Simt ca si Dumnezeu ma va ajuta! continua suspinand.
- Doamna, stiu ca sunteti curajoasa si aveti o vointa de fier! Dupa cum v-am mai spus, nu mai cunosc vreo persoana de varsta dumneavoastra care sa treaca cu atata hotarare peste o operatie atat de grea! Ceea ce trebuie sa stabilim de la bun inceput, inainte de a va explica ce aveti de facut, este legat de functionalitatea mainii stangi! Aceasta nu va fi asemenea mainii drepte, cred ca stiti asta!
- Sigur, domn' doctor! Vreau doar sa ma folosesc de ea la bucatarie, sa pot face curat prin casa... Mi-a zis si doctoru' de la spital ( kinetoterapeutul) ca nu o sa pot cara cu ea!!! Stiu, domn' doctor, stiu...
- Bun. Haideti s-o chemam si pe fiica dumneavoastra pentru ca e foarte important ceea ce am sa va comunic si vreau sa fie de fata!
Ni se alatura si fata, in maini ducand acelasi dosar gros in care se afla istoricul medical al mamei sale.
- Ok, am sa va pun la curent cu ceea ce am discutat pana in prezent. In primul rand, tin sa va spun ca aveti o mama extraordinar de curajoasa care este hotarata sa se faca bine, frica ei cea mai mare fiind legata de pierderea mainii.
O observ pe clienta mea cum isi indreapta spatele si se uita tinta la fiica-sa.
- A trecut cu bine peste o operatie complicata - continui eu, incercand sa le mentin in campul vizual pe amandoua - in momentul de fata acuzand niste simptome care au aparut pe parcurs. Sunteti aici, impreuna, pentru ca interventia terapeutica presupune si lucrul in familie. Nu se poate altfel!
M-am oprit pentru ca am avut impresia ca fiica doreste sa-mi spuna ceva.
- Va rog! Ii fac semn ca poate sa-si spuna punctul de vedere.
- Nu stiu daca mama v-a spus ca am fost la multi medici care au consultat-o si nu i-au gasit ceva la mana..., imi spune timid in timp ce-mi arata dosarul din fata ei.
- Mama dumneavoastra mi-a oferit informatiile de care aveam nevoie, de aceea am accentuat ca este hotarata sa se vindece.
- V-a spus de discutia cu fratele meu? Continua ca si cum nu ar fi avut incredere in ceea ce s-a intamplat in cabinet.
- Desigur, am aflat si de acel incident. Ok, cred ca putem trece mai departe. Pentru ca mi-ati amintit de fratele dumneavoastra... Sunt sigur ca o sa-i transmiteti si lui ceea ce vom hotara aici.
Se uita mirata la mama ei si-mi face semn ca este de acord.
- Doamna, imi indrept privirea catre clienta mea, care ar fi principalele 3 semne care v-ar face sa spuneti ca mana dumneavoastra este bine, reamintindu-va ca nu va mai fi la fel ca inainte si ca n-o veti putea compara cu cea dreapta?
Cele doua femei se uita una la cealalta, fiica incurajand-o pe mama sa raspunda. Aveam nevoie ca cele doua sa se intalneasca, iar asumarea schimbarii, incluzand beneficiile, sa se petreaca in prezenta unuia dintre copii fata de care avea acele comportamente disfunctionale.
- Pai, incepe sovaitor, m-as bucura daca as putea misca bratul singur, fara sa-l tin cu mana dreapta. Se opreste pentru a-si mangaia degetele si pentru a si le misca unul cate unul.
- A va misca bratul inseamna sa dispara "senzatia" de paralizie, o completez eu, sau furnicaturile?
- Paralizia, furnicaturile ar fi al doilea semn, spune pe un ton scazut si accentuandu-si grija pentru mana stanga.
- Avem doua semne! Care ar fi al treilea?
- Sa am putere sa strang cat de cat degetele astea, domnu' doctor! De data asta raspunde un pic rastit.
- Am inteles. Din ceea ce v-au spus doctorii la care ati mers, e posibil sa se intample toate astea? Am pus aceasta intrebare pentru a fi auzita de fiica si pentru a-i permite acesteia sa vina, acum, cu informatii noi. Daca existau.
- V-am mai spus, se uitau la mine si-mi spuneau ca sunt (o) inchipuita ...
- Haide, mama! intervine fiica. Ti-au zis toti ca trebuie sa faci doar un mic efort pentru a-ti reveni la normal!
- Da, pentru ca erati voi acolo si vorbeati cu ei inainte! Domnu' doctor de aici a facut altfel, m-a ascultat pe mine prima data!
- In regula! Ma bucur ca nu mai sunt si alte recomandari medicale de care ar trebui sa tinem seama. Am intervenit in disputa lor pentru ca nu servea vreunuia dintre noi.
- Atunci, imi continui expunerea, trebuie sa aduc niste lamuriri care sa va ajute sa intelegeti situatia in care sunteti, in special, mama care are problema cu mana stanga. Va rog sa fiti foarte atenta la ceea ce am sa va spun, iar, daca nu intelegeti, opriti-ma si reiau cu explicatii suplimentare. Bine?
Surprinsa de trecerea brusca la un alt subiect, unul care o ducea mai aproape de o rezolvare posibil miraculoasa, doamna in varsta, clienta mea, tacu si se uita mirata la mine. Fiica sa, de asemenea.
- O sa urmeze punctul meu de vedere, o analiza scurta si o prezentare a modului in care situatia mainii se poate imbunatatii. In primul rand, vreau sa incep prin a va prezenta faptul ca mana stanga este coordonata de creier, la fel si cea dreapta. Cum interventia la mana stanga s-a produs asupra unui vas de sange, putem intelege ca sistemul nervos nu i-a fost afectat, neexistand referinte medicale in acest sens. Totodata, daca mana dreapta functioneaza bine, tinand cont si de varsta pe care o aveti, inseamna ca sunteti detinatoarea unui creier care stie sa-si faca treaba.
Amandoua zambesc la ultima mea afirmatie. Am mers mai departe cu expunerea:
- Mai mult, pana la incidentul din mai, mana stanga v-a functionat multumitor. Asadar, tabloul clinic este unul favorabil revenirii la normal din punct de vedere al sistemului nervos, cel "vinovat" de paralizie si furnicaturi. Doamna, ce s-a intamplat cu musculatura bratului de cand nu l-ati mai folosit?
Se pare ca aceasta intrebare nu a mai surprins-o pentru ca a fost foarte prompta in a-mi arata ca-i atarna pielea.
- Exact! Musculatura se atrofiaza daca nu este folosita. Ce credeti ca se petrece cu sistemul nervos, in cazul dumneavoastra? Va masati permanent mana stanga, va indoiti degetele mainii stangi cu ajutorul mainii drepte, va sustineti mana stanga cu ajutorul mainii drepte ... Tot ceea ce tine de mana stanga faceti cu mana dreapta! Astfel, prin comparatie cu sistemul muscular, sistemul nervos al mainii stangi se atrofiaza pana cand nu va mai fi functional. Ati inteles mecanismul pana in prezent?
- Da, domnu' doctor, imi confirma doamna in varsta. Fiica sa imi face semn ca a priceput, permitandu-si sa zambeasca pentru ca si-a dat seama unde doream sa ajung, fapt confirmat ulterior.
- Excelent! Daca dumneavoastra nu v-ati mai folosit mana stanga de teama sa nu v-o pierdeti... Ce teama, frica de-a dreptul! E bine sa stiti ca acum creierul va recunoaste doar circuitul nervos al mainii drepte care a fost folosita intens, cel al mainii stangi, cu parere de rau va spun, se apropie de atrofiere completa, ceea ce se traduce prin paralizia pe care o aveti in acest moment. Asadar, trebuie sa alegeti intre doua frici: prima - cea legata de folosirea mainii care are ca efect atrofierea sistemului nervos, a doua fiind in relatie cu pierderea mainii. Ca o paranteza, atrofierea sistemului nervos al mainii duce la o posibila amputare. Creierul nu o mai recunoaste, aceasta nu mai functioneaza, iar corpul o va respinge in scurt timp ceea ce va duce la amputare.
Doamna era atat de conectata la prezentarea mea, incat, usor, usor, a incetat sa-si mai utilizeze mana dreapta in folosul stangii. Cele doua maini devenisera egale!
- Domnu' doctor, mie imi place aici, la dumneavoastra. Dar, nu mai vreau sa ma duc la psihologi!
Am inceput sa rad.
- Doamna, dar stiti ca eu sunt tot psiholog! V-am spus de la bun inceput asta!
Parca nici nu m-a auzit.
- Domnu' doctor, dumneavoastra m-ati ascultat pe mine ce am avut de spus. Intrebati-o pe fata mea, sa va spuna ca m-a dus la un psiholog care m-a primit in cabinet, m-a tinut in picioare la usa in timp ce se uita la mine ... El statea pe scaun si eu in picioare! Se uita la mine si nu zicea nimic. Mai rasfoia niste foi de pe masa lui, ma mai privea... M-am suparat pe el si am iesit din cabinet! Cand am ajuns acasa, am vorbit cu o vecina care a mai fost la psiholog si mi-a spus ca asa e acolo: psihologul sta si nu spune nimic, tu trebuie sa vorbesti ce-ti vine prin cap! Dumneavoastra ati fost altfel, nu v-ati comportat ca un psiholog! Ati fost ca un doctor!
- Va multumesc, domnu' doctor! O sa incep sa-mi folosesc mana sa nu mi se atrofieze nervul!
- Domnule doctor - acesta este apelativul pe care l-a folosit la adresa mea, chiar daca m-am recomandat ca fiind psiholog, ba chiar am insistat sa-mi spuna pe nume - continua dupa ce isi fixeaza mana stanga ce se sprijinea pe genunchi - sa nu credeti ca nu mi-a fost frica! Am simtit toata operatia, dar am strans din dinti si nu am spus la nimeni!
- Cu atat mai mult, dar ma intereseaza sa stiu ceva care m-ar lamuri pe deplin in privinta celor traite de dumneavoastra... Inteleg ca v-a fost frica in tot acest timp, v-a fost frica de cand v-ati dat seama ca s-ar putea sa aveti probleme cu mana stanga, corect? Se uita la mine cu ochii larg deschisi, nu care cumva sa-i scape ceva. Imi face semn din cap in sens afirmativ.
- Va rog sa-mi raspundeti cu da sau nu pentru a-mi da seama care este...
- Da, imi spune raspicat fara sa ma lase sa-mi termin fraza.
- Inteleg, replic aproape soptit. Frica aceasta, continui cu vocea ceva mai tare... Va este frica sa nu muriti in urma celor intamplate sau va este frica sa nu va pierdeti mana? Se pare ca abordarea directa, la obiect, a fost mai mobilizatoare fata de cea ocolitoare.
- Imi este frica sa nu-mi pierd mana! Oricum, la varsta pe care o am nu ma astept sa mai traiesc mult timp, dar fara mana... Ce-ar zice lumea care ma cunoaste? Eu traiesc singura si nu am pe cineva care sa vina sa ma ajute la treaba!
Raspunsurile ei incep sa-mi contureze directia interventiei.
- Asadar, recapitulez eu, frica a aparut de cand v-ati dat seama ca s-a intamplat ceva cu mana stanga, iar ea are legatura cu pierderea mainii, nu cu moartea, corect?
- Da, asa este, imi confirma prima ipoteza. Se pare ca acest dialog i-a adus aminte de mana stanga, fapt pentru care a reinceput s-o maseze.
- Ok, rostesc automat pentru a-mi pregati urmatoarea intrebare.
- In momentul de fata, acum, cand vorbim ... cat va este de frica ca ati putea sa va pierdeti mana? Va rog sa-mi raspundeti alegand o cifra de la 1 la 10, 1 insemnand ca nu va este frica, iar 10 ca frica este foarte mare. A facut o pauza de cateva secunde, ceea ce m-a determinat sa cred ca nu a inteles. Se pare ca m-am inselat.
- 10, poate chiar mai mare. Vreau sa intelegeti, domnule doctor (sic!), ca-mi este foarte frica sa nu-mi pierd mana! Ce ma fac eu fara mana? Reactia ei verbala este insotita si de una fiziologica: plange. Fac o pauza pentru a-i permite sa se linisteasca, revenind cu o intrebare aparent neutra:
- Vad ca purtati o cruce mare la piept... Credinta in Dumnezeu va ajuta sa treceti mai usor peste aceasta suferinta? Se uita la mine cu ochii inlacrimati.
- Asa e! Doar Bunul Dumnezeu ma mai poate ajuta sa nu-mi pierd mana. Isi ridica mana stanga la piept pentru a si-o proteja.
- Are grija Dumnezeu, dar trebuie sa faceti si dumneavoastra cate ceva. M-ar ajuta sa stiu daca frica asta a fost atat de mare de la inceput sau a aparut la un moment dat?
Aceasta variabila ma ajuta sa inteleg daca mai sunt si alti factori ce ii influenteaza frica si, implicit, comportamentele exagerate, disfunctionale.
- Ma durea mai putin pana in august... De atunci ma doare rau si mi s-a facut frica sa n-o pierd!
- Cum asa? - o intreb eu realmente mirat.
Diferenta aceasta de "frica" - frica provocata de altceva ce nu are vreo legatura directa cu mana, adaugata la o frica functionala, o temere, poate "furniza" comportamentele exagerate. In acest sens, am deschis calea catre o serie de noi intrebari care sa ma "lumineze" cu privire la aceasta situatie.
- Ei, domn' doctor - continua clienta mea pe un ton coborat, cat sa redea o stare diferita de cea de dinainte, incarcata de alte semnificatii pe care urmeaza sa le descopar. La inceputul lunii august, acu' 4-5 luni, s-a mutat fiul meu la mine pentru a ma ajuta sa fac cate ceva prin casa. Nu a stat bine cateva zile ca a inceput sa ma forteze sa-mi misc mana! Eu mergeam la un alt doctor, unul care ma invata cum s-o misc, cum s-o masez...
- Un kinetoterapeut, ii intrerup eu expunerea.
- ... si eu imi faceam exercitiile mele, continua ea fara sa-mi dea atentie. Iar fiul meu ma batea la cap sa-ncep sa fac treburi, dar eu nu puteam pentru ca ma durea si-mi era frica sa nu se intample din nou ceva ca la inceput.
- Asta inseamna ca atunci au aparut senzatiile de furnicaturi prin mana si paralizia aceasta pe care o acuzati in prezent?
- Da, pentru ca nu m-a crezut, m-a fortat sa fac lucruri, chiar daca eu nu am vrut, si uite unde am ajuns! Spuneti si dumneavoastra, nu-i asa ca-mi pot pierde mana si nimeni nu ma crede?
- Ramane sa analizam aceasta varianta, ii raspund sec pentru ca nu-mi doream sa intru pe o directie care ar fi putut fie sa-i intareasca convingerile disfunctionale, fie sa o puna in opozitie fata de mine.
- Cand le-ati comunicat copiilor ca mana va este paralizata si ca, din cand in cand, mai simtiti niste furnicaturi, ce au spus sau ce au facut?
- Aaa, m-au dus la multi doctori! Dar nici unul nu mi-a gasit ceva la mana. Spuneau ca sunt o inchipuita si ca fac pe nebuna!
Trecand peste aceste cuvinte pe care i le-am atribuit ei si, posibil, copiilor, am continuat sa intreb despre contributia familiei la "noua" suferinta.
- Dupa ce v-au dus la diferiti doctori, cum v-au ajutat copiii?
- Cum m-au ajutat?! Pai, s-au speriat si ei, saracii!!!
Mie imi suna mai degraba asa : Am reusit sa-i sperii, saracii! - iar micro-comportamentele faciale imi sustinea ipoteza deoarece nu tradau ingrijorare, cel mult imi indicau o stare de relaxare.
- S-au speriat si pentru ca au vazut ca eu nu am mai putut sa-mi misc mana nici cat o faceam inainte! Asa ca, au inceput sa-mi faca curat in casa, sa se duca la cumparaturi si sa stea cu mine, mai ales sambetele si duminicile cand ma simteam singura!
Pe masura ce prezenta intreaga paleta de beneficii pe care le-a obtinut in urma noilor acuze, micro-comportamentele faciale deveneau specifice unei bucurii de mica intensitate.
- Inteleg, spun eu pentru a pregati o noua intrebare ce avea sa ma ajute sa trag o concluzie importanta. Schimbarea aceasta de atitudine din partea copiilor dumneavoastra v-a adus satisfactie sau v-a produs ingrijorare cu privire la ceea ce se intampla cu mana?
Raspunsul doamnei era oarecum intuibil, data fiind pozitia ei de la momentul intalnirii noastre, dar imi doream sa fixez bine informatia in logica dialogului nostru.
- Ei da, normal ca m-am bucurat! Au inceput sa nu mai tipe la mine, au fost m-ai mult timp in jurul meu si nu mai m-au lasat singura de frica sa nu se intample ceva rau cu mine!
- Aha, exclam eu pentru a-i atrage atentia asupra a ceea ce aveam sa-i spun.
Simteam nevoia de a trage o concluzie lamuritoare in legatura cu cele intamplate:
- Asadar, in luna mai a anului acesta, ati observat ca nu mai functioneaza tensiometrul la mana stanga, v-ati anuntat familia si, in urma unui control medical, ati fost operata pentru inlaturarea unui cheag de sange, corect?
- Asa e, imi raspunde prompt.
- Bun, sa continui. Dupa operatie ati mers la un kinetoterapeut care v-a invatat cum sa va recuperati mana, ce exercitii sa faceti si cum s-o folositi in activitatile zilnice, casnice, iar dumneavoastra l-ati ascultat si ati facut progrese, reusind sa va descurcati cat de cat singura, corect?
- Asa e, repeta raspunsul de dinainte, doar ca pozitia corpului s-a modificat: era mai aplecata spre inainte.
- In schimb, reiau concluzia, la inceputul lunii august, cand baiatul v-a spus sa faceti mai multe lucruri cu mana stanga, fara sa stie ceva despre situatia dumneavoastra, v-ati simtit fortata si v-ati speriat pentru ca v-ati putea pierde mana daca faceti altceva decat ceea ce stiti, fapt pentru care ati acuzat acele furnicaturi si paralizia intregului brat, corect?
- Da, raspunde scurt de data asta.
- Si, ultima concluzie! Urmare a acuzelor, copiii au fost mai atenti cu dumneavoastra, mai grijulii, v-au ajutat mai mult la treburile casnice si nu v-au mai lasat singura in casa, corect?
- Chiar si acum este fiica mea cu mine! Am ceva rau, dle doctor? - ma intreaba nerabdatoare clienta mea.
- Poate fi ceva rau, va puteti pierde intreaga mana stanga, situatie de care va este foarte frica, asa cum ati afirmat mai devreme, dar exista si o sansa de vindecare, daca asta va intereseaza.
- Cum sa nu domn' doctor?! Fac orice...
Face o pauza pentru a-si sterge lacrimile.
- Simt ca si Dumnezeu ma va ajuta! continua suspinand.
- Doamna, stiu ca sunteti curajoasa si aveti o vointa de fier! Dupa cum v-am mai spus, nu mai cunosc vreo persoana de varsta dumneavoastra care sa treaca cu atata hotarare peste o operatie atat de grea! Ceea ce trebuie sa stabilim de la bun inceput, inainte de a va explica ce aveti de facut, este legat de functionalitatea mainii stangi! Aceasta nu va fi asemenea mainii drepte, cred ca stiti asta!
- Sigur, domn' doctor! Vreau doar sa ma folosesc de ea la bucatarie, sa pot face curat prin casa... Mi-a zis si doctoru' de la spital ( kinetoterapeutul) ca nu o sa pot cara cu ea!!! Stiu, domn' doctor, stiu...
- Bun. Haideti s-o chemam si pe fiica dumneavoastra pentru ca e foarte important ceea ce am sa va comunic si vreau sa fie de fata!
Ni se alatura si fata, in maini ducand acelasi dosar gros in care se afla istoricul medical al mamei sale.
- Ok, am sa va pun la curent cu ceea ce am discutat pana in prezent. In primul rand, tin sa va spun ca aveti o mama extraordinar de curajoasa care este hotarata sa se faca bine, frica ei cea mai mare fiind legata de pierderea mainii.
O observ pe clienta mea cum isi indreapta spatele si se uita tinta la fiica-sa.
- A trecut cu bine peste o operatie complicata - continui eu, incercand sa le mentin in campul vizual pe amandoua - in momentul de fata acuzand niste simptome care au aparut pe parcurs. Sunteti aici, impreuna, pentru ca interventia terapeutica presupune si lucrul in familie. Nu se poate altfel!
M-am oprit pentru ca am avut impresia ca fiica doreste sa-mi spuna ceva.
- Va rog! Ii fac semn ca poate sa-si spuna punctul de vedere.
- Nu stiu daca mama v-a spus ca am fost la multi medici care au consultat-o si nu i-au gasit ceva la mana..., imi spune timid in timp ce-mi arata dosarul din fata ei.
- Mama dumneavoastra mi-a oferit informatiile de care aveam nevoie, de aceea am accentuat ca este hotarata sa se vindece.
- V-a spus de discutia cu fratele meu? Continua ca si cum nu ar fi avut incredere in ceea ce s-a intamplat in cabinet.
- Desigur, am aflat si de acel incident. Ok, cred ca putem trece mai departe. Pentru ca mi-ati amintit de fratele dumneavoastra... Sunt sigur ca o sa-i transmiteti si lui ceea ce vom hotara aici.
Se uita mirata la mama ei si-mi face semn ca este de acord.
- Doamna, imi indrept privirea catre clienta mea, care ar fi principalele 3 semne care v-ar face sa spuneti ca mana dumneavoastra este bine, reamintindu-va ca nu va mai fi la fel ca inainte si ca n-o veti putea compara cu cea dreapta?
Cele doua femei se uita una la cealalta, fiica incurajand-o pe mama sa raspunda. Aveam nevoie ca cele doua sa se intalneasca, iar asumarea schimbarii, incluzand beneficiile, sa se petreaca in prezenta unuia dintre copii fata de care avea acele comportamente disfunctionale.
- Pai, incepe sovaitor, m-as bucura daca as putea misca bratul singur, fara sa-l tin cu mana dreapta. Se opreste pentru a-si mangaia degetele si pentru a si le misca unul cate unul.
- A va misca bratul inseamna sa dispara "senzatia" de paralizie, o completez eu, sau furnicaturile?
- Paralizia, furnicaturile ar fi al doilea semn, spune pe un ton scazut si accentuandu-si grija pentru mana stanga.
- Avem doua semne! Care ar fi al treilea?
- Sa am putere sa strang cat de cat degetele astea, domnu' doctor! De data asta raspunde un pic rastit.
- Am inteles. Din ceea ce v-au spus doctorii la care ati mers, e posibil sa se intample toate astea? Am pus aceasta intrebare pentru a fi auzita de fiica si pentru a-i permite acesteia sa vina, acum, cu informatii noi. Daca existau.
- V-am mai spus, se uitau la mine si-mi spuneau ca sunt (o) inchipuita ...
- Haide, mama! intervine fiica. Ti-au zis toti ca trebuie sa faci doar un mic efort pentru a-ti reveni la normal!
- Da, pentru ca erati voi acolo si vorbeati cu ei inainte! Domnu' doctor de aici a facut altfel, m-a ascultat pe mine prima data!
- In regula! Ma bucur ca nu mai sunt si alte recomandari medicale de care ar trebui sa tinem seama. Am intervenit in disputa lor pentru ca nu servea vreunuia dintre noi.
- Atunci, imi continui expunerea, trebuie sa aduc niste lamuriri care sa va ajute sa intelegeti situatia in care sunteti, in special, mama care are problema cu mana stanga. Va rog sa fiti foarte atenta la ceea ce am sa va spun, iar, daca nu intelegeti, opriti-ma si reiau cu explicatii suplimentare. Bine?
Surprinsa de trecerea brusca la un alt subiect, unul care o ducea mai aproape de o rezolvare posibil miraculoasa, doamna in varsta, clienta mea, tacu si se uita mirata la mine. Fiica sa, de asemenea.
- O sa urmeze punctul meu de vedere, o analiza scurta si o prezentare a modului in care situatia mainii se poate imbunatatii. In primul rand, vreau sa incep prin a va prezenta faptul ca mana stanga este coordonata de creier, la fel si cea dreapta. Cum interventia la mana stanga s-a produs asupra unui vas de sange, putem intelege ca sistemul nervos nu i-a fost afectat, neexistand referinte medicale in acest sens. Totodata, daca mana dreapta functioneaza bine, tinand cont si de varsta pe care o aveti, inseamna ca sunteti detinatoarea unui creier care stie sa-si faca treaba.
Amandoua zambesc la ultima mea afirmatie. Am mers mai departe cu expunerea:
- Mai mult, pana la incidentul din mai, mana stanga v-a functionat multumitor. Asadar, tabloul clinic este unul favorabil revenirii la normal din punct de vedere al sistemului nervos, cel "vinovat" de paralizie si furnicaturi. Doamna, ce s-a intamplat cu musculatura bratului de cand nu l-ati mai folosit?
Se pare ca aceasta intrebare nu a mai surprins-o pentru ca a fost foarte prompta in a-mi arata ca-i atarna pielea.
- Exact! Musculatura se atrofiaza daca nu este folosita. Ce credeti ca se petrece cu sistemul nervos, in cazul dumneavoastra? Va masati permanent mana stanga, va indoiti degetele mainii stangi cu ajutorul mainii drepte, va sustineti mana stanga cu ajutorul mainii drepte ... Tot ceea ce tine de mana stanga faceti cu mana dreapta! Astfel, prin comparatie cu sistemul muscular, sistemul nervos al mainii stangi se atrofiaza pana cand nu va mai fi functional. Ati inteles mecanismul pana in prezent?
- Da, domnu' doctor, imi confirma doamna in varsta. Fiica sa imi face semn ca a priceput, permitandu-si sa zambeasca pentru ca si-a dat seama unde doream sa ajung, fapt confirmat ulterior.
- Excelent! Daca dumneavoastra nu v-ati mai folosit mana stanga de teama sa nu v-o pierdeti... Ce teama, frica de-a dreptul! E bine sa stiti ca acum creierul va recunoaste doar circuitul nervos al mainii drepte care a fost folosita intens, cel al mainii stangi, cu parere de rau va spun, se apropie de atrofiere completa, ceea ce se traduce prin paralizia pe care o aveti in acest moment. Asadar, trebuie sa alegeti intre doua frici: prima - cea legata de folosirea mainii care are ca efect atrofierea sistemului nervos, a doua fiind in relatie cu pierderea mainii. Ca o paranteza, atrofierea sistemului nervos al mainii duce la o posibila amputare. Creierul nu o mai recunoaste, aceasta nu mai functioneaza, iar corpul o va respinge in scurt timp ceea ce va duce la amputare.
Doamna era atat de conectata la prezentarea mea, incat, usor, usor, a incetat sa-si mai utilizeze mana dreapta in folosul stangii. Cele doua maini devenisera egale!
Psiholog?! Nu, eu va vreau doctor!
La final, inainte de a se ridica de pe fotoliu, imi face semn ca vrea sa-mi spuna ceva. O fac atenta si pe fiica care-i pregatea paltonul, dupa care o invit sa-mi comunice.- Domnu' doctor, mie imi place aici, la dumneavoastra. Dar, nu mai vreau sa ma duc la psihologi!
Am inceput sa rad.
- Doamna, dar stiti ca eu sunt tot psiholog! V-am spus de la bun inceput asta!
Parca nici nu m-a auzit.
- Domnu' doctor, dumneavoastra m-ati ascultat pe mine ce am avut de spus. Intrebati-o pe fata mea, sa va spuna ca m-a dus la un psiholog care m-a primit in cabinet, m-a tinut in picioare la usa in timp ce se uita la mine ... El statea pe scaun si eu in picioare! Se uita la mine si nu zicea nimic. Mai rasfoia niste foi de pe masa lui, ma mai privea... M-am suparat pe el si am iesit din cabinet! Cand am ajuns acasa, am vorbit cu o vecina care a mai fost la psiholog si mi-a spus ca asa e acolo: psihologul sta si nu spune nimic, tu trebuie sa vorbesti ce-ti vine prin cap! Dumneavoastra ati fost altfel, nu v-ati comportat ca un psiholog! Ati fost ca un doctor!
- Va multumesc, domnu' doctor! O sa incep sa-mi folosesc mana sa nu mi se atrofieze nervul!
Comentarii
Trimiteți un comentariu