Treceți la conținutul principal

Fotografia-mijloc terapeutic in lucrul cu copiii (expunere)

“Ochiul fotografic” al mintii umane surprinde, selecteaza, creeaza si interpreteaza informatiile din mediul inconjurator, laolalta cu cel interior, atribuind sens atat la nivel general, de ansamblu, cat si la nivel individual, ca parte dintr-un intreg. Astfel ca, exista posibilitatea ca acel ochi interior sa puna impreuna, pentru a forma un intreg, fie parti cu sensuri divergente, fie parti cu sensuri convergente. Raspunsul final arata realitatea subiectiva a individului care se manifesta, este reflectata, la nivel cognitiv, emotional, fiziologic si comportamental. Aceasta realitate poate fi comparata cu un tablou, o fotografie, artistul fiind insusi cel ce-o traieste. Raspunsul pe care individul il da la parcurgerea propriei sale realitati este incarcat de semnificatie ce are la baza satisfacerea unor nevoi personale si/sau de natura sociala.
Surprinderea intr-o fotografie a expresiei exterioare a sumei trairilor unui individ in raport cu realitatea sa ii releva acestuia dimensiunea subiectiva a perceptiei sale despre propria persoana, in totalitatea manifestarilor sale. Altfel spus, persoana alege sa se pozitioneaze fata de propria sa realitate (cognitiv si emotional) conditionandu-si raspunsul (fiziologic si comportamental) intr-un mod personal si subiectiv in vederea satisfacerii propriilor sale nevoi. Fotografia vine in sprijinul persoanei ca martor obiectiv ajutand-o sa se observe, fiziologic si comportamental, pentru a-si ajusta pozitia fata de propria sa realitate.
Fotografia insotita de un dialog dintre terapeut sau consilier, pe de o parte, si client, de cealalta parte, bazat pe intrebari deschise, il va ajuta pe cel din urma sa-si reevalueze eficient pozitia initiala, disfunctionala, si sa aleaga o alta ceva mai functionala. Mai mult de atat, o documentare fotografica periodica a realitatii imaginii personale a clientului va servi la constientizarea transformarilor petrecute cu acesta, fie in sens negativ, fie in sens pozitiv, putand fi folosita impreuna cu analiza informatiilor ce sunt in stransa legatura cu imaginile. Toate aceste date pot fi utilizate in atingerea unor obiective terapeutice, pentru cresterea motivatiei clientului si pentru formularea unui feedback terapeutic eficient, pe termen scurt sau mediu.
Fotografia poate fi de un real ajutor in cazul copiilor al caror vocabular este in formare, iar cuvantul ca vector al transformarilor nu ajuta din cauza lipsei experientei acestora in a semnifica intocmai cum isi doreste terapeutul. Astfel, pe baza unor imagini surprinse cu copilul aflat in terapie sau intr-un proces de consiliere se pot crea povesti ce vor avea la baza intamplari reale in care acesta este protagonist. In aceste conditii, terapeutul sau consilierul poate afla motivatia suferintei copilului sau al existentei unui comportament disfunctional, isi poate ajusta dialogul folosind cuvintele din povestea interlocutorului.
In relatia cu copiii si tinerii, aparatul de fotografiat si fotografia, in special prin aspectul ludic al folosirii acestora, pot deveni liantul terapeutic.
            Surprinzator la inceput, ceva obisnuit pe parcursul anilor, am putut observa cum tinerii proiecteaza prin fotografie si sustin verbal prin poveste trairi interioare dintre cele mai diverse: temeri ce vizeaza o relatie cu o alta persoana, frici, anxietate sociala in diferite grade, bucurie, situatii de evitare sau chiar de fuga.
Un exemplu elocvent ar putea fi cazul Ioanei D., 15 ani, eleva in clasa a X-a intr-un liceu din Bucuresti. Parintii ei sunt divortati de scurt timp, iar ea asista frecvent la certurile acestora, de cele mai multe ori fiind folosita ca martor. Afirma ca s-a inscris la cursurile de arta fotografica deoarece isi doreste sa cutreiere intreaga lume si vrea sa surprinda in fotografii exact ceea ce vede ea. Fiind rugata sa redea printr-un desen ceea ce ea ar dori sa fotografieze, Ioana schiteaza o intrare intr-o grota situata pe un varf de munte. Grota este inconjurata de brazi inalti, mai degraba ascunsa in spatele acestora, in interiorul acesteia arde un foc pentru ca afara este furtuna. Descrie acest cadru ca fiind perfect pentru ea deoarece isi doreste sa evadeze din infernul de acasa. Isi iubeste ambii parinti doar ca nu mai suporta certurile permanente spunand ca e in pragul depresiei. Considera ca acea grota ar fi scaparea ei pentru ca s-ar ascunde acolo, iar parintii ar observa lipsa acesteia si si-ar uni fortele pentru a o cauta.
        Un alt caz interesant intalnit la cursurile de fotografie este cel al lui Adrian F., 13 ani, elev in clasa a VIII-a, care, atunci cand a privit pentru prima oara fotografia unui apus de soare surprins deasupra orasului intr-un moment ce preceda o ploaie de vara, cerul fiind plin de nori, a inceput sa tremure si sa planga. La invitatia de a vorbi despre relatia dintre imagine si reactia lui fiziologica si emotionala, Adrian povesteste despre o intamplare petrecuta la varsta de 5 ani pe cand se afla la bunici, pe camp. El era in caruta impreuna cu bunicul sau si, ca prin minune, se starneste o furtuna cu tunete si fulgere. Isi mai aminteste doar ca s-a speriat calul iar bunicul lui a inceput sa tipe la el, ulterior, cand si-a revenit, era deja in casa. Pe tot parcursul povestirii isi freca mainile, pulsul i-a crescut fiind observabil in partea stanga a gatului, palmele ii erau transpirate, pozitia corpului era stransa, tot timpul plangand cu sughituri. Dupa ce s-a linistit si-a cerut scuze spunand ca se simte jenat de ceilalti colegi ai lui, considerand ca s-a facut de ras cu toata povestea lui.
 
        Fiecare poveste poate fi privita ca o insiruire finita de imagini, in sens cinematografic. Insa, situatia poate fi vazuta si viceversa. Adica, privind viata celor din jur sau a unuia singur putem tese o poveste. De aceea, in dezvoltarea armonioasa a copilului pot fi mai importante o foaie si un creion pentru a nota niste comportamente punctuale si nu o reactie de moment. 

Pe curand!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Cu glontul pe teava si arma la picior

Ne aflam la fix un an de zile distanta de momentul in care Anitei si Stefan au dat startul alegerilor din cadrul Colegiului Psihologilor. Ne aflam la un an distanta de la incordarea muschilor psihologilor din intreaga tara, adica cei care s-au opus celor doi si cei care s-au opus celor care s-au opus celor doi. A trecut timpul, a trecut anul, dar n-a plecat golanul. Mai e putin, foarte putin si va pleca cu dare de fum si zgomot de catuse in spate. Merita pe deplin, nimeni sa se indoiasca de asta. 
Eu nu ma indoiesc, dar nu sunt sigur de ceea ce s-a inteles din cele intamplate. Daca sunt singurul, nu ma luati in seama. Dar daca ...?
Asadar, situatia creata are mai multe cauze: o lege de organizare cu multe probleme, conflicte de interese, razbunari, cumetrii si alte asemenea legaturi si increngaturi care au cedat foarte greu. Cu mari eforturi financiare si de imagine, profesia noastra se zbate sa renasca ca intr-un film regizat de Mel Gibson sau de mos Arnold. Si da-i, si lupta, iar da…

Empatie de mahala

Se pare ca atunci cand m-am nascut am fost atat de emotionat incat azi abia daca-mi mai aduc aminte cum era! Era intr-o zi rece de noiembrie, undeva imediat in a doua jumatate a lunii, la doar cateva zile distanta de momentul in care ai mei isi primisera avansul la salariu. Nu erau bani multi, fapt pentru care pentru nasterea mea facusera un "CeARe". M-am nascut la nebuni, la maternitatea Spitalului 9, peste drum de strada Girnitei unde isi aveau casa bunicii mei din partea mamei. Semn bun, se pare, daca e sa ma iau dupa vorbele tatalui meu care, cu ceva timp inainte de a muri, intre doua glume si-un suspin, imi spuse ca m-a tras ata la origini - "Ba, baiatule! Tu te-ai nascut la nebuni, ai trait printre nebuni... Crezi ca tu esti sanatos la cap?! As! Las' ca te-ai facut psiholog pentru ca numai un nebun recunoaste un alt nebun!".

Din '72 pana-n '79, am copilarit prin mahalaua Aparatorii Patriei, intr-o curte maricica de pe o strada ce facea l…

Ruleta ruseasca - caz real

Pentru un moment, m-am gandit ca eu am avut nevoie de acest caz. La sfarsitul lunii noiembrie 2015, sunt rugat de un prieten sa-l primesc pe cel mai bun prieten al lui in terapie (se infirma logica simpla cum ca prietenii prietenilor mei sunt si prietenii mei!)  pentru ca era in plina criza. "Criza" a fost intocmai termenul folosit. Am stabilit sa ma sune persoana in suferinta pentru a stabili ce urmeaza sa facem, multumindu-i la final pentru increderea in mine. Cu putin timp inainte de ora propusa pentru intalnirea noastra, sa fi fost vreo 10 minute, sunt sunat de prietenul cel mai bun al prietenului meu care imi transmite, pe un ton foarte glumet, ca ar fi ajuns la mine de vreo 5 minute doar ca nu-si da seama unde se afla. Gandul mi-a zburat imediat la a-i da o replica pe masura, dar mi-am temperat entuziasmul acid. Transformandu-ma intr-un gps cu program vocal adaptat limbii romane, l-am ghidat catre locatia in care ma aflam. Dupa numai 5 minute, nu se ratacise departe …