Pentru un moment, m-am gandit ca eu am avut nevoie de acest caz. La sfarsitul lunii noiembrie 2015, sunt rugat de un prieten sa-l primesc pe cel mai bun prieten al lui in terapie (se infirma logica simpla cum ca prietenii prietenilor mei sunt si prietenii mei!) pentru ca era in plina criza. "Criza" a fost intocmai termenul folosit. Am stabilit sa ma sune persoana in suferinta pentru a stabili ce urmeaza sa facem, multumindu-i la final pentru increderea in mine.
Cu putin timp inainte de ora propusa pentru intalnirea noastra, sa fi fost vreo 10 minute, sunt sunat de prietenul cel mai bun al prietenului meu care imi transmite, pe un ton foarte glumet, ca ar fi ajuns la mine de vreo 5 minute doar ca nu-si da seama unde se afla. Gandul mi-a zburat imediat la a-i da o replica pe masura, dar mi-am temperat entuziasmul acid. Transformandu-ma intr-un gps cu program vocal adaptat limbii romane, l-am ghidat catre locatia in care ma aflam.
Dupa numai 5 minute, nu se ratacise departe de mine, apare la usa un tanar de 26 de ani cu o infatisare placuta, blond, cu niste ochelari mari cu rame groase, negre. Dupa definitia data de copiii mei, dar si de cei cu care lucrez cu diferite ocazii, in special elevii de liceu, am inteles ca era hipster. Sau hater? Habar nu am, dar cu siguranta era in trendul modei actuale. De la inceputul dialogului nostru, observ ca are un vocabular bogat, frazeaza bine, nu se balbaie, isi gaseste rapid cuvintele. Imi spune ca urmeaza un master de administratie si afaceri la Paris. Placut la vorba, un pic aerian (visator), dar suficient de ancorat in realitatea zilnica, Laurentiu ( acesta-i era numele) reuseste sa-si expuna problema succint, coerent si bine conturata.
Cu ce se confrunta? La jumatatea anului 2016, urma sa sustina un examen oral foarte important in fata unei comisii multidisciplinare pentru a fi acceptat intr-o echipa de lucru pentru o comisie din cadrul Parlamentului European. Imi declara ca ar fi prima lui slujba, ca e bine platita, ca ar avea un inceput de cariera extrem de promitator si ca ar scapa de sub tutela financiara a parintilor sai. Ma declar surprins de povestea lui, il felicit, dar nu-mi ascund nedumerirea fata de nevoia lui de a vorbi cu un psiholog. Zambeste. Imi raspunde ca orice om perfect are un calcai al lui Ahile, iar al lui era teama de a nu esua in fata comisiei care-l va evalua in primavara. Este pregatit, a invatat din timp, nu exista nimic ce l-ar putea surprinde, doar ca ii e foarte frica sa nu se faca de ras in fata "scortosilor". Traind propria lui experienta imaginativa, observ cum trasaturile fetei ii ingheata pentru a se diminua pana la disparitie. Isi coboara privirea in pamant si-si fixeaza varful pantofului pe care-l misca in mod repetitiv de minute bune. V-am spus ca era pantoful piciorului stang? Observ ca nu, asa ca imi cer scuze pentru omisiune. Revenind, imi dau seama ca aceasta problema il preocupa destul de mult, dar simteam nevoia de a evalua intensitatea fricii pe care o asociaza cu acel eveniment ce urma sa se intample.
- Laurentiu, pe o scara de la 1 la 10, cat de intensa este frica ta cand te gandesti la evenimentul care te asteapta, 1 insemnand foarte mica, 10 foarte mare?
- Hmm... Corect! Nu m-am gandit la asta pana acum, imi spuneam ca e foarte mare. Interesant! Cuvintele sale erau o consecinta directa a unui dialog interior prin care incerca sa-si restructureze ideea de frica, posibil pentru prima oara in toata aceasta perioada de suferinta. Ochii sai incercau sa gaseasca un punct de sprijin diferit de cel anterior. Varful pantofului nu-i mai era de folos!
- Cred ca ... face o pauza de cateva secunde in incercarea de a se asigura ca face o evaluare corecta, este undeva pe la 8!
- Am inteles, raspund destul de incet pentru a-i capta atentia. Exista vreo situatie pe care ai trait-o sau la care te gandesti ca ar putea sa se intample, iar frica asociata sa atinga intensitatea de 8,5?
- Zip-zap! M-ai omorat! spuse el interpretand dramatic lipsa unui raspuns imediat printr-o prabusire in abisul fotoliului in care era asezat. Mainile ii atarnau peste marginile fotoliului, iar capul ii spanzura inert de gatul intepenit intre umeri. Urmeaza o noua pauza. La un moment dat, revine la viata printr-un salt scurt pe marginea fotoliului.
- Stiu! La 8,5, chiar la 9 as putea spune, ar fi frica de a ma imbolnavi de o boala grea pentru care sa nu existe scapare! Bineinteles, la 10 e frica de moarte! Tell me, man... Sunt normal?
- Hai sa aflam! zambesc pentru ca mi se prefigura modul in care voi face interventia in cazul lui. Cand te gandesti la examenul ce urmeaza sa-l sustii exista simptome despre care ai putea sa-mi vorbesti sau e doar frica si atat? Am deschis cutia Pandorei! Laurentiu ridica degetul aratator al mainii drepte si lasa capul in jos incercand sa-mi arate ca am atins un punct important al discutiei noastre.
- Ma doare foarte rau capul, il simt ca si cum mi se umfla creierii! Isi insoteste afirmatia cu miscari circulare ale mainilor in jurul capului. Ochii imi iau foc, ma doare stomacul ... De fapt, mi se strange puternic si extrem de dureros. Mainile imi tremura si asta ma sperie rau pentru ca nu le mai pot stapani, transpir din plin si cred ca imi creste si temperatura. Cam atat, daca imi aduc aminte si alte chestii d'astea iti spun.
- Multumesc, e destul de evident.
- E de rau? ma intreaba intrigat fiind de interventia mea.
- Nu-mi pot da seama acum. Spune-mi, te rog, mai exista si alte situatii in care sa ai aceste simptome?
- La examenele orale din facultate si master simt o neliniste care se amplifica inainte de a intra pe usa, cam de 5 cel mai mult pe scara ta, dar care trece imediat ce am inceput sa vorbesc. Imi tremura putin mainile ... Atat! spune el foarte convingator.
- Inteleg. De cand ai simptomele descrise anterior, cele asociate cu examenul de intrare in comisie?
- Hmm ... Au inceput sa se manifeste din momentul in care am fost acceptat sa dau acel examen. La inceput erau normale, la fel ca in momentele in care aveam oralele din facultate sau master, dar au inceput sa fie de nestapanit de vreo luna. Ma gandesc ca, totusi, mai am jumatate de an pana atunci... La examen ce-o sa fac? O sa mor? Laurentiu devenise serios, pozitia lui in fotoliu fiind rigida si fixa, iar vocea grava.
- Ok, este evident. Lasa-ma cateva clipe sa ma gandesc. Am repetat cuvantul "evident" in mod intentionat, stiind ca-i va atrage atentia.
- Hai, serios! E de rau? Ii fac semn cu mana sa-mi acorde o mica pauza. Imi schitez pe o foaie din fata mea un grafic in care-mi reprezint notele acordate de el pentru intensitatea cu care percepe frica in functie de situatiile indicate: 8 - examen, 8.5 - 9 - boala grava, 10 - moarte. E de bine, imi zic eu sperand sa nu-mi auda gandurile. E absolut firesc sa fie asa, e tanar, e orientat catre a-si trai viata cu intensitatea cu care-i frica de moarte sau de boala. Trag cu ochiul la el si-l observ tensionat: sta pe marginea fotoliului intr-o pozitie relativ incomoda, bate din picior si-si freaca mainile, iar privirea ii e atintita spre mine. Mai bine spus, incerca sa vada ce-mi notez pe foaie.
- Asa, sa revenim. Sa nu uit: ai vreun examen important, foarte important, in perioada imediat urmatoare?
- Da, voi avea o simulare a prezentarii lucrarii de dizertatie peste doua saptamani. Este fix la fel ca la final - profesori, reguli etc etc etc! Vream sa vorbesc cu tine si despre acest aspect, dar nu ma mai pot gandi la nimic acum cand ma tii in sah cu ceea ce ai observat la mine.
- Cat ar fi intensitatea de mare in ceea ce priveste acest examen sau simulare? E important pentru tine?
- E foarte important pentru ca, daca-l voi lua, pot sa-mi depun dosarul pentru comisie. Intensitatea e pe la 7,5, cred. Nevoia lui de a afla care este parerea mea despre ceea ce mi-a povestit anterior a crescut la cote inalte. Vorbea in fraze scurte, telegrafiate.
- Ok, iti voi face un rezumat, iar tu imi vei spune daca e corect ce spun dupa care iti voi comunica si concluziile mele. Bine?
- Da, bine.
- De-a lungul timpului, tu ai trecut prin diverse examene orale pe care le-ai luat fara probleme, dar ai simtit o oarecare teama pana cand ai inceput sa vorbesti in fata profesorilor. Corect?
- Profesorului, dar nu mai are importanta. Da, asa e!
- Nu ai simtit nicio durere de cap sau stomac, nimic. Buuun! Aceste dureri au inceput in urma cu cateva luni, ele fiind asociate cu examenul pe care urmeaza sa-l dai pentru comisia din parlament. Corect?
- Da, corect.
- Doar ca, examene orale importante ai mai avut si nu au fost prezente simptome atat de grave precum le descriai mai devreme. Aceste simptome grave au aparut inainte cu aproape un an fata de data examenului, se inrautatesc pe zi ce trece, temerile tale fiind indreptate catre un posibil esec ce poate avea la baza o boala, de asemenea, grava. Corect?
Pe masura ce formulam aceasta parte a rezumatului il observam cum facea ochii mari. Era de-a dreptul surprins de ceea ce auzea!
- Da! venise raspunsul lui stins.
- Fara a-mi dori sa te ingrijorez mai mult decat esti in acest moment, iti comunic clar si raspicat ca e foarte mare probabilitatea sa ai o boala neurologica ireversibila. Tratata din timp se poate ameliora, dar nu stiu cat si cum. Daca doresti, iti pot da numarul de telefon al unui doctor care-mi este prieten si el iti poate spune ce trebuie sa faci. Cum iti e acum cand ai aflat punctul meu de vedere?
Tace. Era rosu la fata si-si trecea mecanic mana prin par. Era pierdut! Il las sa-si traiasca acest moment, sa-l simta la intensitate maxima. La un moment dat, isi ridica ochii spre mine si ma intreaba daca mai e ceva de facut. Ridic usor din umeri semn ca nu stiu, nu e de competenta mea. Cred ca au fost cele mai lungi si apasatoare 5 minute din viata lui.
- Laurentiu, ma adresez lui cu o voce scazuta, iti propun sa asteptam si parerea doctorului neurolog. Ce zici?
- Sunt terminat, sunt ruinat. Am crezut ca e un simplu trac, continua el suparat.
- Un simplu trac cu simptomele pe care le-ai enumerat tu? Hmm ... Doar un simplu trac? ii repet eu pentru a inregistra exact aceasta noua redimensionare a problemei cu care a venit la mine.
- Asa ma gandeam. Acum, sincer sa fiu, spune el cu o voce joasa, nici ca-mi mai pasa de vreun examen. Imi bag picioarele in ele! O boala neurologica imi trebuia mie?! La 26 de ani? Se uita in ochii mei cautand compatimire.
- Banuiesc ca, in acest moment, chiar acum daca s-ar putea, ai da boala neurologica pe orice examen, indiferent cat de greu ar fi el sau cat de important. Corect? Zambeste amar.
- Se compara ceva pe lumea asta cu boala? Hai, Catalin! Stiu ca vrei sa ma ajuti, dar nu e suficient sa-mi abati atentia de la problema mea pentru a suferi mai putin! Daaa, e mai suportabil orice examen in aceasta clipa! Boala te omoara, examenul nu! Intelegi?
E randul meu sa zambesc! Rationamentul facut anterior este rezolvarea problemei lui!
- Sa presupunem ca ai examenul acum ... continui eu incercand sa-l fac sa-si insuseasca pe deplin acel rationament, o consolidare a gandului functional ce razbatea prin suferinta de moment.
- Ce vrei sa-ti spun? se rasti el la mine. Ca m-as duce in fata lor si le-as spune ca fac ceva pe examenul lor? Ca mi-ar turui gura fara sa-mi pese de parerea lor? Asta vrei sa auzi? Poftim, asta as face!
- Ok. Si ce te retine s-o faci?
Se uita la mine perplex!
- Catalin, sa ne intelegem bine! Cand auzi ca e posibil sa suferi de o boala extrem de grava te mai intereseaza ce-ti spun niste indivizi scortosi? Viitorul meu, din acest moment, depinde de aceasta posibila boala si nu de intrarea mea in comisia aia sau ailalta. Daca mor maine si sunt in comisie mai are vreo importanta pentru cineva? No way, no chance amigo!
- Serios? Initial, mi-ai prezentat temerile tale ca fiind indreptate catre un eventual esec, nicidecum spre simptomele de boala. Ce schimbare radicala!
- Ok, ok... Recunosc, am fost un idiot! Bine? Nu mai rasuci cutitul in rana! Cred ca am terminat aici. Te rog, spune-mi cat trebuie sa-ti platesc pentru ca vreau sa plec. Trebuie sa ies la aer pentru a-mi limpezi gandurile. Se ridica nervos de pe fotoliu si duce mana la buzunarul hainei unde tinea portofelul.
- Am inteles. Mai stai cateva secunde sa-ti notez numarul de telefon al doctorului despre care ti-am vorbit.
Fara sa ridic privirea spre el, imi caut un post-it. Nu s-a miscat. Ii dau biletelul. Il citeste, se uita la mine, ii dau lacrimile si cade ca secerat pe fotoliu. Il las sa planga cateva secunde dupa care il strig incet:
- Laurentiu! Hei, uitat-te la mine! Ridica privirea la mine. Se putea observa linistea pe fata lui. Imi pune biletelul pe mana cu scrisul in sus: A FOST UN BLUF! ESTI PERFECT SANATOS!
Se ridica in picioare, ma ia de mana si ma imbratiseaza.
- Nu am sa uit niciodata lectia asta! Imi cer scuze pentru reactiile mele! Multumesc!
Il bat usor pe spate. Amandoi aveam nevoie de lectia asta.
De data asta am rostit-o eu.
Comentarii
Trimiteți un comentariu